Se duce şi Paştele (fuse şi se duse) şi ne reluăm acuşi ritmul drăcesc, întru supravieţuirea cotidiană. Săptămâna mare a fost teribil de distractivă pentru că, dat fiind faptul că mă trag din neam de răzeşi, de pe dealurile Vrancei, am avut ocazia să îmi clătesc ochi cu două tipuri de comunitate într-o săptămână: “satul” de la oraş – scara blocului şi spaţiul proxim şi “satul” de acasă – un târg ca un purgatoriu, pe care Ceauşescu intenţionase să îl proclame oraş (slavă Domnului că nu a mai apucat, altfel biata urbe x ar fi fost cocoşată de taxe inutile, justificându-şi titulatura doar prin numărul de locuitori, nicidecum prin productivitate). E bine să menţionez că, referindu-mă la sat, mă refer la sensul său de comunitate restrânsă, cu obiceiuri împărtăşite şi păcate asemenea.

Deşi aş fi zis că două comunităţi esenţialmente diferite, prin ocupaţii, accesul la informaţii şi, probabil cel mai important, nivelul de trai, se vor comporta în mod diferit, în apropierea unui moment cu eticheta “sărbătoare mare, cu cruce roşie”, nu mică mi-a fost surpriza să constat că baza e aceeaşi. Cu aceeaşi febrilitate, şi într-o parte şi în alta, se (re)construiesc rapid relaţii cu aproapele; pe scara blocului, vecinii devin mai vorbăreţi, se salută mai cu patos şi manifestă un interes crescut pentru evenimentele din vieţile celorlalţi. Şi într-o parte şi în alta, interesul se transformă în curiozitatea băgăcioasă, amuzantă uneori, agasantă în cele mai multe cazuri. Aşa cum acasă, în zilele postului, cu dezlegare la peşte, în tigăi sfârâie crapul şi beldiţa, de pe scara blocului până afară, răzbate mirosul de macrou prăjit.

Obiceiul răspomenit de a umple masa şi frigiderul cât pentru un batalion flămând, în retragere, s-a păstrat şi la oraş, căpătând forma gălăgioasă a isteriei de supermarket, când căruciorul de cumpărături geme de mâncare, de ingrediente în surplus. Poţi găsi într-un astfel de cărucior ingredientele pentru 5 cozonaci uriaşi, dar şi un panettone burtos, “să fie acolo, dacă nu ies cozonacii sau ne pică cine ştie cine în vizită”. Instrumentele s-au schimbat, dar principiile de funcţionare sunt aceleaşi.

După cheful de la ţară, cu porcul la proţap, în curte, şi boxele scoase pe geam, nu mă mai surprinde gaşca adunată în spatele blocului, cu portierele maşinii deschise şi muzica al cărei ecou e perfect, în parcarea înconjurată de clădiri. Apropo de asta, vecinii mei, de multe ori gălăgioşi, mahalagii şi frustranţi, m-au lăsat de vreo două ori cu gura căscată. Chiar înainte de Paşte, se strânseseră după obicei, cu bericile şi portierele deschise, la colţul blocului. Clişee din cap până în tălpi: cefele, tunsorile, bermudele alea colorate şi adidaşii argintii. Tot tacâmul, minus un aspect absolut fascinant: de data asta, din Meganul parcat de-a curmezişul răsuna adâncă şi vibrantă vocea lui … Leonard Cohen. “Waiting for the miracle” umpluse parcarea, ceafalanii mei dragi clătinau uşor capetele şi zâmbeau. Ziceţi voi că asta nu e o scenă ruptă din alt film. Din acelaşi registru face parte şi vecinul care asculta cu maşina larg deschisă, între blocuri, Jon Bon Jovi. Lovitura de graţie a venit într-o seară, acum ceva vreme, când din spatele blocului meu, s-au auzit delicate acorduri de jazz. Mahalaua culturalizată, deşi la fel de zgomotoasă, mă încântă la culme!

Am divagat cu stil şi ar fi bine să mă întorc la subiect. Din păcate, diferenţa între  exagerat numita comunitate din scara blocului şi cea din provincie este aceea că apropierea de pe scara blocului este una sporadică, scânteie aprinsă doar de sărbători şi, de cele mai multe ori, de incidente specifice, care nasc alianţe scurte: un vecin care dă găuri în perete, duminică dimineaţa, inundaţia vecinului de la 3, şedinţa de scară, unde cea mai bătrână locatară din bloc (“prima mutată după ce au ridicat comuniştii blocul, pentru militari” – e fascinant despre câte blocuri din Bucureşti se spune că sunt “bune pentru că le-au ridicat comuniştii pentru militari”) îşi exersează talentul în arta digresiunii.

Am bătut câmpii suficient. De vină e trenul care mă leagănă molcom, spre Bucureşti, şi scoate afară, “pe şanţ”, moldoveanca cu chef de vorbă.

A.