Despre mama mea și superputerile ei

Am fost un copil curios și, zice mama, precoce. Pe la trei ani și jumătate, mama a cumpărat o lenjerie de pat cu litere colorate și desene ilustrative (țin și acum minte Regina care se odihnea în litera Q). Am învățat destul de repede alfabetul și de aici a început distracția. Pe la 5 ani și jumătate, aveam primul meu abonament la bibliotecă. Mama mă urmărea îndeaproape și mă ghida spre povești care să mă stimuleze și să îmi stârnească și mai mult interesul pentru lectură. Mă cam plictiseam în clasa întâi, dar nu a fost așa de rău, până la urmă, erau atâtea lucruri de făcut, atâtea povești de citit.

Mama Banciu
Mama și eu (aveam vreun an și ceva)

Printr-a treia sau a patra, am descoperit Cireșarii (Chiriță) și La Medeleni (Teodoreanu). Ionel Teodoreanu e unul dintre favoriții mamei mele, am prins și eu microbul (mai târziu, l-am descoperit și pe Păstorel, altă poveste, atât de mult umor!). Mama a ascuns ultimul volum din serie, pentru că i se părea că-s cam mică pentru prima mea ciocnire serioasă cu suferința în literatură. L-am găsit, l-am citit și am plâns pe săturate. Apropo de Cireșari, am căutat săptămâni întregi Castelul celor două cruci (am avut convingerea că e pe la Piatra Neamț).

Am găsit acum ceva vreme prin debara jurnalul acelei perioade și primele mele două romane, scrise în clasa a 6-a și a 7-a, să i le fac cadou mamei mele, de ziua ei. Acum

Rochia cu pricina.
Rochia cu pricina.

mă bucur că semăn cu bunicul meu dinspre mamă și strâng cu încăpățânare tot soiul de lucruri care au însemnat ceva important, la un moment dat (da, într-o cutie pe dulap, se odihnește rochia mea de banchet: scurtă, roz, cu fire argintii prin ea, eram slabă moartă, adorabilă și la limita kitsch-ului). Mama m-a lăsat să îmi satisfac moftul de designer, pentru banchetul de clasa a 12-a, în ciuda oarecum clarei lipse de inspirație estetică. Nu a fost rău, a fost … perfect pentru fotografiile pe care le privesc acum, după mai bine de 10 ani și mă minunez, întrebându-mă ce am avut în cap când am ales roz pal și spate gol.

Revenind, în fiecare an, de ziua mamei mele, eu și frate-miu pregăteam cu minuțiozitate serbări în casă, la care lucram cu săptămâni bune înainte. Decoruri, program, repetiții, tot tacâmul. Munceam amândoi pe rupte și aveam aceleași emoții pe care le-am fi avut dacă am fi avut reprezentație în fața unei săli pline. Ah, frate-miu. Două firi complet diferite, dar mereu apropiați. Când eram copii, mama ne învăța să nu ne pârâm și să împărțim mereu lucrurile bune (asta mi-a prins bine mai târziu, în cămin). Ne băteam, ne scoteam ochii, dar o făceam cavalerește și, mai ales, fără să ne purtăm pică. Ne-a prins bine pentru că puteam fi amândoi al naibii de încăpățânați și de competitivi. Ne plăceau sărbătorile, dulciurile făcute de mama și păcăleala anuală că Moș Crăciun „acum a zburat cu sania prin față”, în timp ce noi doi îl colindam pe bunicul. Era atât de convingătoare, încât am avut certitudinea într-un un an că am văzut sania zburând prin grădinița din față. Apropo de dulciuri, anul trecut, când i-am vizitat pe ai mei de ziua mea, nu tort mi-a trebuit. Cel puțin nu în sensul clasic, ci acele turte rupte pe care ni le făcea mama de Crăciun, când eram copii. Un strat de turtă, zahăr/miere, nucă. Un strat de turtă, zahăr/miere, nucă și tot așa. Lăsate câteva ore bune să se însiropeze ca lumea și, după aia, cât încape!

A trecut timpul, am păstrat și dezvoltat pasiunea pentru citit a mamei mele și curiozitatea

Mama e expertă în selfie-uri și photobombing
Mama e expertă în selfie-uri și photobombing

pentru ce se întâmplă în jur. Sunt și oleacă militantă, tot de la mama moștenire, într-o combinație nefericită cu un simț acut al dreptății (glumesc, glumesc, e cea mai bună combinație, nu aș visa să fiu altfel). Thanks mom, for that.
Acum, mama mea se numără printre românii care au fost nevoiți să caute muncă în străinătate, în Italia, pentru că munca de acasă nu mai există de ani de zile. În continuare îmi trimite pachete ca pe vremea când eram la liceu sau la facultate, îmi ambalează bunătăți în hârtie colorată și le etichetează. A învățat italiană cu gramatica în brațe, la 40 și ceva de ani, a învățat Internet cu frate-miu alături și cum să bijuterească un smartphone de una singură, pe principiul trial-and-error. Acum este expertă în social media, e selectivă, mofturoasă în materie de share & like. Are o colecție impresionantă de selfie-uri (doar pentru ochii noștri) și se pricepe la photobombing. Facem schimb de pachete: mama îmi trimite ulei de măsline, dulcețuri făcute în Italia și carciofi marinați. Eu îi trimit pachete cu Dan Lungu, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști și Lucian Dan Teodorovici. Ea îmi trimite link-uri cu sugestii pentru balconul și bucătăria pe care nu le mai termin de renovat odată, eu îi trimit toate articolele mele să le citească și să le critice/corecteze. Dezbatem treburi cotidiene pe skype și ne plimbăm fără direcție, când vine în țară. I-am savurat bucuria când am fost la Operă și ne-am distrat teribil la mall, la Shaun the sheep (nu, nu există replici pe toată durata animației)
Vă povestesc toate astea, cât pot eu de sintetizat, pentru că azi e ziua mamei mele și pentru că am simțit nevoia să să vă povestesc ce om fain e. Mama mea e deșteaptă și puternică, savuroasă și ironică, hotărâtă, de neoprit. La mulți ani, mămuca mea dragă! Te aștept acasă cu idei bune de umblat brambura împreună și cadoul pregătit!
Andruș

 

 

Fotbal, fete și discriminare de gen: Banciu șutează și … autogoool!

Despre micile mele bătălii în varii situații sociale nu prea povestesc pe aici, dar asta îmi stă pe creier. Să fim cinstiți: fiecare are demonii lui. Ai mei țin de egalitatea de șanse și discriminarea de gen și în special de programarea precoce a puștilor și puștoaicelor, toți educați de foarte mici să nu își depășească limitele specifice rozului și albastrului de pe haine. Există treburi de băieței și treburi de fetițe, jocuri de fetițe și jocuri pe care se cam cade să le practice doar băiețeii. Apropo, v-am zis de prietena mea care ne-a povestit că educatoarea de la grădiniță i-a recomandat cu căldură să-și îmbrace fetița cu pantalonași mai lungi, pentru că pulpele dezvoltate ale fetiței ar putea stârni băiețeii de grupa mare (știu, vă trebuie vreo două minute să treceți peste hiperventilat și wtf??) și a sfătuit-o să alerge mai puțin și să fie mai rezervată, să se joace frumos ca alte fetițe?
Revenind, tre să vă povestesc episodul de pe terenul școlii; e păcat să rămână nepovestit. În scurta vacanță de Paște la părinții prințului consort, scot nepotul din dotare la bătut mingea pe terenul școlii de lângă bloc. Da, în orașul liniștit și plin , poți intra pe terenul școlii (cu gazon artificial!), în afara orelor, să bați mingea sau să alergi. Capitala, tărâm regal, are niște regulamente nițel diferite, pentru terenurile betonate din curtea școlii. Dar divaghez… Ies cu puștiul de clasa a doua la tras la poartă, descopăr că nu-s chiar rea la lovituri cu efect, puștiul se distrează. Ne privesc chiorâș niște pușlamale de la cealaltă poartă, unul mă strigă la un moment dat, când scapă mingea în jumătatea noastră de teren: „Doamnaaa, dați-ne și nouă mingeaa!” Vârsta din capul meu și numărul de pe tricou nu se mai pupau brusc, dar cu asta m-am obișnuit. If you act 20 long enough, you’ll be 20 eventually, right?

kick failBuuun, am dat și ieri o tură, prinsesem gust și aveam amândoi poftă și de un pic de competiție. Pe teren, una dintre porți era ocupată de o gașcă de băieți – cu coechipierul meu și „doamna”, între ei nu prea se anunța un sezon bun pentru echipă – iar cealaltă poartă, de un domn măricel, genul suporterului câine până la moarte, care savurează un meci bun doar cu o blondă spumoasă și niște semințe să le tot spargi în dinți + progenitura, un puști încrâncenat, simpatic în felul lui, cam MacDonalds-plinuț, dar pe drumul cel bun (bătea totuși mingea pe teren cu taică-su). Ne alăturăm echipei restrânse, mai mult nepotul entuziast, eu rămân oarecum tacit pe dinafară, pe post de băiat (fată?) de mingi. Al meu e mai bun decât al domnului, domnul își motivează fiul, cum poate el mai bine: „uite, mă, (zice arătând spre nepot, să îi zicem pușlamaua blondă), ăsta trage mai bine la poartă decât tine, deși tu te-ai antrenat” (îmi închipui ce poftă de joc mai are puștiul lui cu așa o abordare). Eu recuperez constant mingea din decor și urmăresc cu interes ce se întâmplă. Domnul obosește, iese din poartă, se pregătește de plecare. Între timp, intru eu, puștiul lui continuă să tragă la poartă, i le apăr (soarta, my friend), și-l aud pe taică-su, cu o delicioasă batjocură în voce: „Hai, mă Macdonaldescule (să zicem), nu ești în stare să marchezi cu o fată în poartă! Hă hă hă” (nu cu răutate, dar cu deja obișnuita desconsiderare implicită în voce). Recunosc că, din frustrare, nu i-am lăsat puștiului nici măcar un singur gol, dar nici eu nu-s întruchiparea blândeții oricât aș vrea. Pleacă domnul fotbalist și băiatul lui, rămânem noi doi, eu clar nemulțumită de lipsa de revanșă (nu mi s-a părut nici locul, nici momentul să țin vreo prelegere legată de cât de ofensator e să zici „lovești ca o fată” sau „ce, mă, te bate o fată (la sportul x, y, z)?”

Apare o fetiță de vreo 6 ani, în peisaj, se plimbă stingheră pe marginea terenului. Da, e îmbrăcată în roz, m-a pufnit și pe mine râsul de cât de frumos se închide cercul. Eu și pușlamaua blondă  continuăm să jucăm. După vreo câteva minute, iau decizia care va aduce pace în lume, va acoperi găurile din stratul de ozon și va reduce diferențele de salarizare între femei și bărbați. Chem fetița pe teren să se joace cu noi. Se apropie timid, primul șut e nesigur, cu vârful cizmei, mingea zboară la naiba. Eu și pușlamaua o încurajăm, îi arătăm cum să lovească. Prinde curaj, îi place, crește inima în mine de bucurie!. Presetările sociale care impun bariere stupide între sexe vor dispărea, bravo, Banciule, doi copii joacă un joc pe teren, fără să conteze că unul dintre ei e o fetiță în roz.

girly dress

Fetița s-a întors brusc spre mine, în timp ce jucam, cu o expresie plină de curiozitate. Ce a urmat a fost mirific și jur că nu exagerez discuția cu nimic:

Fetița: Doamna, sunteți mama lui?

Eu: Nu, nu sunt mama lui.

(se codește, mai șutează o dată).

Ea: Sunteți dădaca lui?

Eu: Nici dădaca. Fii atentă, când lovești mingea poți să îți iei un pic de elan, uite așa.. (îi arăt)

Ea (imperturbabilă, după un șut destul de bun): Moșica lui?

Eu (contrariată și începea să mi se citească pe față că îmi pierd răbdarea): Mo-ce??

Ea: Moșica.

Eu: Nici mămica, nici moșica, nici dădaca.

Ea: Prietena?

Eu (cu ochii ieșiți din orbite): Cum, cum? Nu ți se pare că e cam mic pentru o prietenă de vârsta mea?

Ea (chicotește și se îndreaptă energic spre minge): Am zis să zic și asta.

Evident, fetița era doar curioasă să înțeleagă ce soi de echipă formau tanti cu ochelari cât jumătate de față și băiețelul blond cu pistrui, dar pentru o secundă,doar pentru o secundă , am picat în capcana preconcepțiilor și mi-a venit MIE să îi șuier la ureche: „Lasă prostiile astea mondene, că de asta ne iau băieții peste picior și fii atentă la joc, mama ei de stare civilă!” M-am abținut și am savurat în liniște momentul în care, comentând jocul pe drum spre casă, partenerul meu de joc a zis foarte relaxat: „nu contează că e băiat sau fată, contează să poată lovi mingea”. Banciu: 1- Discriminare de gen: 0, ladies und gents!

Continue reading „Fotbal, fete și discriminare de gen: Banciu șutează și … autogoool!”

Stimați vecini din fața blocului,

Ați coborât să vă deszăpeziți mașinile, ceea ce pot înțelege. Articulațiile voastre îmbrăcate în grăsime (după sărbătorile balcanice, cu băgat la ghiozdan până la loc comanda) nu prea mai suportă mersul mai mult de 10-15 minute, iar mașina e o prelungire esențială a ființei voastre. Noot! Ce nu înțeleg eu este de ce, când ați coborât cu lopețile în mână (vorbim de 6-7 oameni) și v-ați îndreptat către prețioasele voastre mIMAG2083așini, nu ați pus lopată de la lopată și nu ați curățat scara și aleea ce dă în parcarea din fața blocului. 3-5 minute de treabă.

Când m-am dus să iau lopată din piață, nu erați în fața blocului. V-am găsit când m-am întors, curățându-vă cu sârg mașinile. M-am înfuriat subit, am preluat eu prima tură de deszăpezit (schimb de ture cu prințul consort). Abia așteptam oricum să fac asta. Îmi plăcea să ”dau zăpada” când eram copil și mă încântă teribil mișcarea și agitația în aerul rece, iar acum aveam ceva de demonstrat. Așa că am ieșit la demonstrat în fața blocului. Poate, poate, pe principiul din Popa Tanda (al lui Slavici), mi se alătură vreunul dintre hăndrălăii din fața blocului și curățăm aleea, treptele, rampa pentru persoane cu handicap și cărucioare, până nu îngheață zăpada și devin impracticabile.

Cu ce m-am ales: cu niște priviri vag disprețuitoare ale domnilor care, până am ajuns eu la exasperatedjumătatea aleii, și-au terminat de deszăpezit mașinile și le MĂTURAU meticulos geamurile și capota, cu o țigară în colțul gurii și un aer satisfăcut, bărbătesc. Deh, treaba bine făcută, mașina dezgropată șamd. Doamnele din bloc m-au privit cu milă, nu se cade ca eu, fată, să dau cu lopata, în fața blocului (pe bărbații care piguleau la patru roți, ca la sfânta treime nu păreau să îi vadă). Ba mai mult, o vecină mi-ai zis drăgăstos: ”Păi ce, măi fată? Tu ai forță să dai la lopată? Tz tz tz!”

Stimați vecini din fața blocului (cu neveste cu tot, să nu discriminez),

Rețineți că progeniturile voastre fac ce faceți și voi, cât de umani și civilizați sunteți voi, atât de civilizate și umane vor fi și ele. Dacă sunteți mârlanii care-și deszăpezesc mașinile fără să deszăpezească drumul de acces către ele, aceiași mârlani fără prea multă considerație vor fi și copiii voștri. Dacă sunteți gherțoii (care e femininul pentru gherțoi?) care-și scot câinii la plimbare (mi-am adus aminte, o să umplu scările cu afișe cu legea care zice să fiți civilizați) și lasă în urme recolte bogate de rahat. Rețineți, dragi vecini, că dacă voi aruncați gunoi pe geam, maimuțele alea mici (care nu au nicio vină, decât pe cea de a crește în niște case de mârlănei de Capitală) nu se vor obosi să mai ducă punga de gunoi la ghenă, ci o vor arunca direct de pe balcon, în capul oamenilor care trec pe lângă bloc. Frumoase perspective, nu?

Cu alte cuvinte, stimați vecini (femei, bărbați, copii),

”Datul zăpezii” e o activitate mișto, la care și nevestele, copiii și cățeii pot participa. Pe principiul ”the more, the merrier”, dacă ne mobilizăm rapid, spațiul comun e trăibil într-o clipită. Și ne și cunoaștem mai bine (că tot abia răspundem la salut), și ne și distrăm. Și nu mă determinați să îmi doresc să vă îngrop mașinile în zăpadă, pentru purul meu amuzament.

 

Vecina de la 6

Magia Crăciunului, mall-ul și nebunii

Știu, știu, de Crăciun, fii mai bun șamd! Am pornit de la premisa asta, jur! Am planificat bucuroasă liste și listuțe, cu gândul la fiecare, mai ales că e primul Crăciun în familia prințului consort (emoție și entuziasm, ce să fie, cum să fie, știți și voi). Am făcut cumpărături din timp, din locuri diverse, am evitat cozi, împunsături și comentarii și eram de-a dreptul mândră de mine. Până în momentul în care a trebuit să înfrunt monstrul cu două intrări (Galaxy și Far, parcă): AFI Palace Cotroceni.

***

Încep cu următoarea notă: când din boxe se revarsă melodii umanizatoare și calde, în plin mall, printre magazine care vând o bucată de material sintetic, în petice, gen the colourful sixties, pentru un preț care înseamnă cam jumătate din rata mea de la casă (da, da, la tine mă gândesc, Desigual), nu știu dacă să râd și să gust ironia sau să mă întristez că umanitatea va ajunge în curând la un nivel de superficialitate greu de digerat. Pe asta am constatat-o la Sun Plaza, e drept, dar mi-a rămas înfiptă în minte. E preferabilă muzica de lift, dacă e să mă întrebați pe mine.

Revenind, cum am pus piciorul în mall, prima chestie care mi-a venit în mine a fost giphy”atenție, nu ieșiți din zona protejată. Animale sălbatice periculoase”. Pot să înțeleg de ce angajații ajunseseră la un nivel de saturație, dar de ce ”luna cadourilor” (un clișeu care mi-a ieșit pe nas) transformă consumatorul într-un soi de primată înverșunată nu reușesc să înțeleg. În primul rând, AFI e plin mai tot timpul, deci (aproximativ) aceeași oameni sunt acolo și cu o lună-două înainte și ar putea cumpăra relaxați cadouri, fără să alerge, să se calce în picioare. Și ce era acolo, măiculiță, ce revărsare de oameni, ce îmbulzeală, ca pe vremea știți-voi-cui, când venea mașina cu nu-contează-ce. Și un pic de ostilitate, și ceva priviri încercănate și golite de sentiment. Ajunsesem să cred că în fiecare familie existau cel puțin 4-5 neveste, 6-7 mătuși și o duzină de adolescenți care ”nu fac, mă, sport în haine de la Decathlon, că e penibil, ăștia joacă baschet în sacouri de la Zara” (vorba unui prieten care m-a amuzat teribil).

În al doilea rând, dacă toți oamenii ăștia se îmbulzesc pe 23 (nu vreau să știu ce e pe 24 acolo), mă gândesc eu că nu și-au bătut capul prea mult cu ce ar vrea să pună sub brad (ierarhic sau nu, că e vorba de soacră, de mamă, sau de soră-ta cea alintată, căreia îi faci toate mofturile) și nici nu sunt taman creativi când e vorba de cadouri. Nu e o regulă, am văzut și oameni pregătiți, cu liste, ceva concept pus la punct – aia care merge cu ailaltă, pe care și-o dorea de astă vară – dar înțelegeți la ce mă refer. Apropo de asta, băieții de la Yves Roche, băieți deștepți, au pregătit pentru clienții puturoși și prea leneși să gândească singuri, coșulețe de sărbători care costă mai mult cu câteva zeci de lei, decât dacă și-ar lua produsele articol cu articol, de pe raft. Deștept, nu? Deștept și creativ din partea comerciantului, comod și fără sentiment, din partea clientului.

Dau peste o prietenă în mall (care era de vreo 4-5 ore acolo), o pup și o asaltez bucuroasă cu întrebări, că eram într-o pană de inspirație. Pornim spre Parfois, în căutare de un-ceva-anume-de-care-nu-ești-sigur-până-l-vezi. Mă uit mai atent la ea și realizez că avea o sclipire de nebunie în priviri și că mergea săgeată-din-vitrină-în-vitrină, cu siguranța omului experimentat într-ale căutatului de cadouri, dar ușor maniacală (Alexandra, dear, mi-ai fost de ajutor 100%, dar mi s-a făcut un pic frică de tine, pentru o secundă). Și mă uit în jur și văd aceeași febrilitate maniacală și așa mă cuprinde o tristețe fără legătură cu bucuria sărbătorilor și un soi de detașare, de îmi venea să fug de acolo și să las baltă căutările. Cărți pentru toată lumea, fraților, cărți pentru toată lumea! La capitolul ăsta, știu ce să vă recomand, am tot soiul de idei, vă scutesc de inumana panică a mall-ului-de-sărbători, plus că tot timpul pierdut și frecușul nervos vor dispărea.

Apropo de cărți, țin să zic asta, altfel îmi stau mie sărbătorile în gât: dragă Cărturești, că ai prețuri semnificativ mai mari decât ce găsesc prin alte librării știu și pot accepta în anumite condiții (când e vorba de titluri pe care nu le găsesc în altă parte). Dar o cană de tablă emailată de 65 de lei (650 de mii de lei vechi) e o formă ostentativă de a spune: ”Dragi consumatori, mizăm pe lipsa voastră de discernământ și vă vindem toate prostiile pământului la suprapreț, pentru ca voi, în snobismul vostru naiv, să le oferiți cu mândrie că-s de la Cărturești”.

Așa că, dragi cumpărători, și o pereche de șosete dacă le cumpărați celor care vi-s dragi,giphy (1) relevante sunt gestul și gândul. Și mementourile pe mobil, când auziți prin august pe cineva zicând ”ah, ce mișto e pisica asta din pluș cu intrare HDMI, care curăță scamele de pe hainele scumpe și proaste de la Mango”, să o comandați de pe net, în loc să vă ceară Cărturești 240 de lei pe ea, pe 24 decembrie. Oricât de mult le evit în genere, voi apela acum la un clișeu: esența cadoului nu este ce cumperi, ci ce înseamnă pentru cel care îl primește. Dacă își dorește cu ardoare un obiect ieftin, dar care îi face viața cu un centimetru mai bună sau dacă îi hrăniți o pasiune pe care și-o cultivă, va fi de 100 de ori mai fericit decât dacă alergați ca găinile fără cap, prin mall, pe 24 decembrie (ca mine, parțial). Cu alte cuvinte, cel mai bun cadou de Crăciun e să fim atenți la și cu cei dragi, tot restul anului, și o să avem zeci de indicii care ne scutesc de agonia lui AFI.

Alde Banciu vă salută și vă urează ce își urează și ei: să mâncați fără să vă îngrășați, să dormiți pe săturate și să râdeți mult de tot, de sărbători.

P.s. apropo de cadouri, mi-au plăcut ideile avețișiperoz, în materie de împachetat. Mersi, Liana!

Românii, zborul și aplauzele

De-a lungul timpului, am citit și auzit tot soiul de comentarii legate de lipsa de educație și primitivismul românesc, generate de faptul că românii aplaudă când aterizează avionul. Și aplaudă, tată, din toată inima lor, sincer bucuroși că au ajuns întregi la sol, după ce au zburat la 10 mii de metri înălțime, cu câteva sute bune la oră, într-o cutie de tablă, cu aripi. Și ah, și vai, ce lipsă de cosmopolitism, nu e de bonton, ”peizanule” român, să aplauzi frenetic, când roțile (al naibii de) mici ale avionului ating asfaltul pistei.

Ieri, în avion, lângă mine și prințul consort, o doamnă la vreo cincizeci stătea cuminte, cam albă la față, cu ochii lipiți de geam. Inițial, năucă și cam pleoștită (deh, plecam acasă, după o săptămână de alintare și răsfăț), nu i-am sesizat panica discretă, ba am făcut și o glumă cretină, zicându-i prințului consort: ”îți dai seama cum cădem de la 10 mii de metri? Nu apucăm să zicem nici pâs, că ăia suntem. Moarte scurtă!”  Bietul om îmi făcea semne să îmi țin gura, că publicul e foarte prost ales, dar o comisesem deja, așa că am dres-o și eu cum am putut.

Ei bine, intrând în vorbă cu femeia palidă și vădit pătrunsă de moment, aflăm că avea o teamă de zbor bine înfiptă în măruntaie, deși nu era la primul drum, că singurul lucru mai rău decât zborul sunt cele 24 de ore în autocar, cu genunchii la gură (din România până în Italia), și că o mare doză de autocontrol o ajută să treacă în mod uman peste cele 2 ore și douăzeci petrecute în aer. Mă uitam la biata femeie și mă simțeam ca, vorba aia, cel mai prost din curtea școlii. În timpul zborului, dormisem vreo oră, mâncasem un sandviș, citisem ceva, cu detașarea omului pentru care a zbura la 10 mii de metri sau a face un drum cu 139 până la Mall e cam totuna. Poftim spleen de om învățat cu binele, mi-am zis cu rușine în barbă.

 

Vin eu și zic acum, cu mintea de pe urmă: în fond, nu e o idee atât de rea să aplauzi din toată inima când un om face o treabă bună, nu? Logica mea arată cam așa: de la zbor, până la educarea progeniturilor din dotare, de la trecut prin mâna unui doctor bine pregătit, fără sechele și ustensile rămase pe ”șantier”, până la un contabil de PFA bine informat (știți cât de mult contează?), e sănătos să aplauzi când se întâmplă ceva bun, când merg lucrurile unse. Dacă stau și mă gândesc bine, la atâta experiență în cârcoteală balcanică, mama ei de treabă, zic eu că ne permitem și oleacă de pauză și de aplaudat frenetic, când nu te-ai strivit ca o gălușcă, de la 10 mii de metri.

nmg9lov

Mă gândesc serios să mă apuc de aplaudat oameni când își fac treaba. Să îi aplaud, să le strâng mâna, să le zic mersi pentru tot soiul de lucruri pe care le iau de obicei de bune. Azi mă duc să îi zic mulțam fain fetei cu ochi albaștri de la covrigăria de lângă serviciu, că deja îmi știe gusturile în materie de cafea și are mereu o vorbă bună de zis (pe la 7 fără un pic, dimineața). Mâine am drum la Fisc, avem câte ceva de discutat. M-am mutat din sectorul 2, în sectorul 5. În doi, am avut niște palme pregătite, dar nu pentru frenetice aplauze. Să vedem cum o fi acum, poate se lasă cu îmbrățișări, ovații și bezele către publicul plătitor de taxe și impozite.

Alde Banciu