Femeia care şi-a pierdut jartierele, o experienţă… călâie

Am fost la proaspăt deschisa sală de spectacole, Teatrul teatrelor, inaugurată în august, cu „Femeia care şi-a pierdut jartierele” (La Femme qui perd ses jarretières, Eugène Labiche, 1851). Mă aşteptam să râd în hohote şi să ies transfigurată de la un astfel de eveniment teatral. Din păcate, nu a fost aşa.

Cu ce să încep? Sala e înghesuită, prost aerisită iar organizarea a lăsat de dorit. Şapte oameni (adică noi) au rămas fără locuri deşi biletele fuseseră cumpărate de noi, spectatorii conştiincioşi, cu aproximativ o lună în avans. În mod evident, spectacolul a început cu întârziere şi foială, dat fiind faptul că lumea încă îşi mai căuta locul iar organizatorii se învârteau prin sală nedumeriţi.

Femeia care şi-a pierdut jartierele este, prin natura sa, genul de spectacol accesibil tuturor genurilor de public: umor la îndemână, cu miză pe evidenţe. Dialogul este viu, cupletele adaugă culoarea specifică comediei uşoare, pentru mase. Intriga nu e nici ea de o complexitate copleşitoare: un domn bătrâior, narcisist şi imoral (George Mihăiţă), se îndrăgosteşte de lenjereasa uşuratică, pusă pe căpătuială (Dorina Chiriac), care tocmai avusese o experienţă de alcov cu noul fecior în casă (Horaţiu Mălăele). Comedie de moravuri, ce ridiculizează meschinăria, lipsa de moralitate, lipsa de dragoste şi formula erotică, fără perdea, a vulgului.

Reţeta de mai sus ar fi trebuit să aibă ca rezultat un spectacol spumos, relaxat şi savuros, dar m-am bucurat, în schimb, de o … supă călduţă. Nu am fost niciodată fanul lui George Mihăiţă şi spectacolul acesta nu mi-a îmbunătăţit părerea. Aceeaşi notă, uşor inexpresiv, metalic. Noroc cu jocul Dorinei Chiriac şi al lui Horaţiu Mălăele, care au animat atmosfera. Pe ici, pe colo, replicile au fost şi ele destul de subţirele (eroare de traducere, eroare de interpretare, nu sunt foarte sigură de motiv), iar cupletele mi s-au părut nesărate de-a dreptul. Spectacolul mi-a lăsat impresia unei serbări puse în scenă în grabă, fără efort, cu un joc forţat şi lipsă de atenţie pentru detalii. Ştiu că Silviu Purcărete este un regizor respectat pentru munca dumnealui, dar ceva a lipsit aici: umorul.

O să râdeţi când vă voi spune că mi-au plăcut teribil recuzita şi modul în care a fost utilizată. Am râs niţeluş în câteva momente, dar, în principiu, spectacolul m-a dezamăgit.

Aştept alte sugestii.

A.

Anunțuri

2 gânduri despre “Femeia care şi-a pierdut jartierele, o experienţă… călâie

  1. singurul spectacol în care mi-a plăcut de george mihăiţă a fost „capul de răţoi”. drept e, că era şi mai tânăr şi mai în vervă pe vremea aia.

  2. 1992? Pot să înţeleg. Din păcate, George Mihăiţă şi Claudiu Bleonţ nu reuşesc să îmi intre în gusturi absolut deloc. Măcar G. M. e discret; domnul Bleonţ are „capacitatea” fabuloasă de a fi atât de gălăgios încât mă scoate din minţi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s