Vine, vine priimăvaraaa!

Se topeşte zăpada şi scade probabilitatea să ne rupem picioarele, deşi măcar o mână luxată mi-ar fi oferit vreo câteva zile bune de leneveală acasă. Am biroul plin de mărţişoare şi de flori şi mi s-a spus „La mulţi ani de ziua femeii” de vreo 4 ori, ieri. Să ne înţelegem: 1 martie nu este ziua femeii, ci prima zi calendaristică a primăverii. Se numără babe: de la 1, la 9, alegeţi-vă una, fără să consultaţi starea vremii înainte – nu trişaţi – şi anul va fi la fel de liniştit sau de agitat ca baba aleasă. Dacă stau să mă gândesc bine, nici măcar 8 martie nu e ziua femei, ci ziua mamei, aşa că zic pas şi de data asta. 😀 😀  L-aş putea, în schimb sărbători pe Frédéric Chopin (n. 1 martie 1810) pentru că, din când în când, mă mai scoate din cotidian şi mă plimbă prin propria minte, armonios.

Apropo, după nebunia de 1-8 martie, credeţi că zonele Unirea (metrou – 32) şi Romană vor redeveni practicabile? Mai există vreo scuză pentru negustorii ambulanţi care blochează drumul şi mă fericesc cu câte un „cucoană, nu vezi pe unde mergi?” să se lăfăie pe trotuar, rugându-mă să plutesc diafană deasupra lor?

Bine, nici eu nu sunt mai brează, cel puţin de vreo săptămână, pentru că m-am apucat voiniceşte de Arthur & George (Nemira, 2007), semnat de Julian Barnes, şi mai uit să văd pe unde merg. Chit că am zis că mă las de astfel de drăgălăşenii, romanul este de-li-cios. Englez până în măduva oaselor (born and raised in Leicester), Julian Barnes jonglează cu eleganţă cu două personaje fascinante: Sir Arthur Conan Doyle himself (creatorul lui Sherlock Holmes) şi George Edalji, tânărul avocat de sorginte parsă, al cărui tată este vicar într-o comunitate englezească destul de conservatoare, clevetitoare şi, aparent, niţel rasistă. Textul e fenomenal, lipsit de excese scriitoriceşti inutile, ironic şi amuzant, iar personajul Arthur Conan Doyle este un univers în sine.

Povestea devine şi mai interesantă în momentul în care Sir Arthur, creatorul atâtor cazuri complicate, rezolvate de Sherlock Holmes, se hotărăşte să rezolve cazul cât se poate de real al lui George Edalji, victima unei grave erori judiciare şi nu numai. După ce, în prima parte, personajele evoluează separat şi, vreau-nu vreau, se creează ataşamente şi antipatii, Arthur Conan Doyle şi George Edalji se întâlnesc, personalităţi complet diferite în multe privinţe, apropiate de pasiunea pentru logică.

Nu am terminat-o, mor de curiozitate să văd cine, ce şi cum, dar, fir-ar Arthur & George  este genul de roman naşte dulcea dependenţă, ce mă determină să nu îmi doresc să îl termin, chit că asta înseamnă să nu aflu who dunnit. 😀

Vine, vine priimăvaraaa!

A.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s