Muzica e ca amorul, fir-ar. Nu mă credeţi? Ascultaţi!

Ascult Rumer –  Slow. Rumer, adică Sarah Joyce. Îşi compune propria muzică, carevasăzică e cantautoare. Îi picură vocea incredibilă, în fâşii, ca mătasea, iar versurile sunt subtile şi elegante, melancolice fără a fi siropoase. Vocea ei mi-aminteşte de ceva şi mă chinuie de vreo două zile obsesia faptului că nu îmi dau seama de ce.

Nou-descoperita Rumer mi-a stârnit o poftă de trecere în revistă, apropo de femei cu voci incredibile, care au scos bijuterie după bijuterie, fără o armată de oameni în spate, doar cu o chitară în braţe sau un pian în faţă, un caiet şi un pix. Dintre cele proaspete, vii şi aproximativ apropiate de vârsta mea, prima care mi-a gâdilat plăcut urechile şi m-a pus pe gânduri a fost Katie Melua. Asta era prin 2007. Aveam eu un pic de ciudă pe America (din motive ce ţin de teribilismul meu postadolescentin, muult întârziat) şi, când am dat peste Katie, născută în Georgia, crescută în Belfast, am strigat „Na, suckers! Europa rules! Vă dă peste nas!” Sigur v-o amintiţi cântând Nine million bycicles (2005, parcă, avea un videoclip simpatic foc). Trăsătură caracteristică: vocea lui Katie e de o claritate fascinantă, producând ecouri nebănuite. Faraway voice e o mostră a limpezimii sus-pomenite.

Apoi, a urmat Regina Spektor. Mai zglobie decât Katie şi Rumer, Regina had me at „You are my sweetest Samson/I loved you first”.  E rusoaică la origine şi-şi face veacul în New York când nu e în turneu (pândesc venirea ei în Europa, aproape de casă). Imaginaţia ei m-a dat pe spate, versurile sunt nişte poveşti fantastice şi au, uneori, minuţiozitatea păpuşilor de porţelan. Trăsătură caracteristică: inflexiunile din vocea Reginei sunt precum faldurile catifelei bogate. Am o slăbiciune pentru albumul ei din 2009, Far, pe care l-am ascultat până la epuizare, chestie destul de rară în cazul meu. Pe vremea când cumpăram casete, voiam, nu voiam devoram cele, câte erau? 12-13 melodii, până epuizam fizic biata casetă. Acum, de când ipod-ul e stăpânul meu, listele mele sunt nişte selecţii rezultate din capricii, obsesii, pofte. Far a trecut testul şi şi-a făcut loc cuminte pe lista mea de preferate.

Apoi, mulţumită coloanei sonore Grey’s Anatomy am descoperit-o pe Sia Furler. Sia e născută în Australia, e o ciudată aşa cum îmi plac mie ciudatele. Am descoperit-o ascultând asta (Grey’s):

Vocea Siei cere jazz. Stilul Siei cere jazz. E drept, ce cântă ea nu e chiar pop. E un melanj de pop, jazz, rock alternativ pe alocuri. Trăsătură caracteristică: voce uşor nazalizată, cu modulaţii neobişnuite. Practică ironia în versurile ei, cu maximum de eleganţă şi debordează de energie. Mor după The girl you lost to cocaine şi după Buttons. Am fost un pic desumflată de revenirea ei alături de David Guetta (nu m-aş fi aşteptat în veci, considering…), cu Titanium, dar rezultatul a fost excelent, aşa că mă adaptez din mers.  Clipul pentru The girl you lost to cocaine e de văzut:

Lista poate continua. Nu v-am povestit nimic despre surorile Cocorosie (pentru care dezvoltasem o obsesie), de slăbiciunea pentru vocea lui Kate Nash şi accentul ei incredibil. Mai e timp şi mai sunt albume. Urechi să fie.

Deci, să încheiem cum am început, cu stil:

Enjoy!

A.

Anunțuri

2 gânduri despre “Muzica e ca amorul, fir-ar. Nu mă credeţi? Ascultaţi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s