Aseară, ProCinema a difuzat premiile Gopo, în direct. Nu le-am prins de la început şi mi-a fost niţel ciudă, mai ales că Andi Moisescu de la premiile Gopo a avut mult mai mult farmec decât cel de la Românii au talent (o fi Simon Cowell wannabe, Mihai Petre, de vină – stârneşte toţi demonii posibili). Revenind, evenimentul de aseară i-a adus regizorului Cristi Puiu trei premii, pentru Cel mai Bun Film, Cel mai Bun Regizor şi Cel mai Bun Scenariu. Titlul câştigător – Aurora. Filmul a fost difuzat pe HBO, l-am văzut şi eu şi am simţit acelaşi lucru pe care îl simt în 90% din momentele în care aleg să văd film românesc: cinematografia românească e fascinantă, regizorii – excelenţi, actorii – pe măsură, dar filmele suferă de o încrâncenare deprimantă, care îmi dă gol în stomac. Mi-amintesc că prima oară când am realizat că un film românesc mă absorbise şi îmi strânsese stomacul într-o gheară a fost când am văzut Senatorul melcilor (1995), în regia lui Mircea Daneliuc. Culmea e că filmul e încadrat în categoria „comedie”, dar, iertat îmi fie, mi-a lăsat un gust amar şi o senzaţie acută de deşertăciune, greu de înlăturat.
Revenind, Aurora şi-a primit locul binemeritat în galeria Gopo, iar actorul Cristi Puiu (pentru prima oară în această postură) m-a convins cu vârf şi îndesat, în rolul lui Viorel. Periferic a strâns cele mai multe nominalizări şi a primit premiul pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal – Ana Ularu şi pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar – Ioana Flora. Nu am văzut încă filmul, dar pentru Ana Ularu (pe care am iubit-o în Italiencele), l-am trecut pe lista de văzut.
Am trecut pe aceeaşi listă şi Din dragoste cu cele mai bune intenţii (r. Adrian Sitaru), care s-a ales cu premiul pentru Cel mai bun actor într-un rol principal – Bogdan Dumitrache şi pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar – Adrian Titieni. Bună! ce faci? e, probabil, primul film de pe lista de anul ăsta care nu m-a deprimat aproape ireversibil. Tragicomedia regizată de Alexandru Maftei mi-a adus zâmbetul pe buze. Bine, aş putea fi cârcotaşă şi să zic că dialogurile erau cam lăbărţate şi lipsite de naturaleţe, dar, per total, there is progress. Există comedie de situaţie şi personaje vii. Bună! Ce faci? a plecat acasă cu două premii Gopo, premiul pentru Cele mai Bune Costume şi premiul pentru Cel mai Bun Machiaj și Cea mai Bună Coafură.
Buun, ajung acum la titlul meu preferat, de pe lista de anul ăsta: Crulic – Drumul spre dincolo (Anca Damian). Dacă nu l-aţi văzut, puteţi încerca. E o experienţă foarte interesantă (în programul HBO curent), pe care o subestimasem, în primă fază. Mi-am zis, documentar animat? Really? Anim’estul de anul trecut mă cam dezamăgise şi combinaţia documentar – animaţie nu prea mă stârnea (deşi, mi-amintesc că-mi fusese recomandat de o foarte bună prietenă). Ratasem difuzarea documentarului regizat de Anca Damian, în cadrul festivalului, dar am recuperat într-o sâmbătă după-amiază, din plin. Povestea este una tristă: Claudiu Crulic a fost arestat pentru un presupus furt, în Polonia, şi a intrat în greva foamei pentru că justiţia refuza să ia în considerare dovezile nevinovăţiei sale, iar autorităţile române ignorau problema, în stil birocratic. Claudiu Crulic a murit în închisoare, după 90 de zile de greva foamei, în ianuarie 2008. Ulterior, autorităţile române au încercat să se disculpe în fel şi chip. Ministrul de Externe de atunci, Adrian Cioroianu, şi-a dat demisia în urma scandalului. Nu prea înţeleg eu ce înseamnă o „demisie de onoare”, dat fiind faptul că asta nu schimbă cu nimic situaţia în sine: un om a murit încercând să îşi apere drepturile. Povestea lui Claudiu Crulic are un uşor iz kafkian, pe care Crulic – Drumul spre dincolo îl surprinde, filă cu filă. Documentarul este un colaj animat incredibil, plin de imaginaţie şi atât de viu. Claudiu Crulic îşi povesteşte postmortem viaţa, prin vocea actorului Vlad Ivanov, o alegere excelentă. Detalii alese în mod inspirat, fără excese siropoase, momentele-cheie sunt marcate grafic în mod impecabil. Ce să mai, mi-a plăcut teribil! Crulic – Drumul spre dincolo a plecat de la gală, cu premiul pentru Cea mai Bună Muzică Originală, precum și pentru Cel mai Bun Sunet.
Tamara Buciuceanu-Botez şi Iulie Darie au primit premiul pentru întreaga activitate şi au stârnit ceva emoţie. Mor după Tamara Buciuceanu-Botez care, când a urcat pe scenă, era atât de energică şi de veselă! Prezenţa tonică a actriţei (în vârstă de „doar” 83 de ani) mi-a reamintit de „prinţesa” Maria Dinulescu şi episodul stânjenitor, comentat şi parodiat până la loc comanda. În fond, tre să ştii când să pui masca şi când să fii relaxat şi natural, nu? Jos pălăria, doamnă Buciuceanu-Botez!
Am bătut prea mult din gură şi ar cam trebui să mă întorc la ale mele. Închei cu o ultimă chestie, care îmi stă pe cap: mă enervează bucătăriile în filmele româneşti. Tocmai am văzut şi Francesca, acum vreo două zile, şi m-am ciocnit de aceeaşi imagine. Aţi observat vreodată că, în cinematografia românească, bucătăria e un spaţiu frustrant, cu lumină chioară, lipsit de viaţă? Obiecte inutile, senzaţie de casă pustie. Pare a fi o regulă. Până şi bucătăria în stil american, mobilată modern, din Marţi, după Crăciun, e la fel de deprimantă.
Gata.
A.
P.s. Vorbitor (producţie HBO, Radu Munteanu şi Alexandru Baciu) e foarte mişto şi a primit şi premiu pentru asta. Încercaţi-l. (http://www.hbo.ro/movie/vorbitor_-72189)
Banciu scrie 