Duminică seară, ploaie măruntă şi lipsă de chef. Ce ar fi mers mai bine decât un spectacol de balet, la Opera Română, care să mă scuture de rutină şi să mă plimbe preţ de două ore, pe tărâmuri artistice? Aşa am crezut şi eu, dar socoteala de acasă, deh…
Văzut Giselle (Adolphe Ch. Adam), cu Mădălina Stoica (debut), în rolul lui Giselle, Ovidiu Matei Iancu, as Albert, şi Virgil Ciocoiu, as Hans. O să încep cu părţile bune. Prim-balerinii au fost fermecători. Mădălina Stoica e o bucăţică de femeie, delicată şi graţioasă, care mi-a uns sufletul, cu fiecare fluturare a mâinii. Decorurile au fost perfecte pentru spectacol, iar muzica, o minunăţie. Ce să mai, aveam reţeta perfectă pentru o mică evadare.
Filmul s-a rupt când corpul de balet a apărut pe scenă şi am rămas cu gura căscată: lipsă de sincronizare şi de graţie incredibilă! Acele balerine, care ar fi trebuit să funcţioneze ca un ceas elveţian, s-au comportat ca un cârd de păsări speriate, zburătăcind nedumerite, de îmi venea mie să le ţin de mână pe bietele creaturi, de teamă să nu se frângă. Acea mişcare graţioasă a mâini, delicateţea mişcărilor, detaliul mişcării care mă aşteptam să îmi oprească răsuflarea, măcar pentru o secundă, s-au transformat într-o bâlbâială iritantă, care poartă spectatorul, cel mult, pe tărâmurile frustrării. Senzaţia era de primă repetiţie, nu de spectacol cu public.
Apropo de tărâmurile greşite, există două situaţii în care eu ştiu că ai voie să aplauzi şi să strigi în timpul reprezentaţiei: la un concert, când artistul te invită să o faci, şi la circ, când exerciţiul de la trapez este impecabil. În rest, la teatru sau la operă, mi se pare culmea culmilor ca publicul să fie rupt din vraja scenei, de aplauze nepotrivite şi strigăte, pentru că balerinul a executat cu succes o, cum să îi spun, o figură? În seara asta, publicul a întrerupt un recital de patru ori, pentru că a simţit nevoia să aplaude şi să strige. Mai lipsea să fluiere şi plecam după floricele de porumb!
În iarnă, am fost la unul dintre spectacolele difuzate în direct, la cinematograful din mall-ul Liberty, de pe scena Metropolitan. Nici măcar o singură dată, publicul din New York nu a întrerupt reprezentaţia, ci şi-a manifestat admiraţia şi entuziasmul atunci când eticheta, mama ei de etichetă, a permis-o. Nu vreau să fac paralela aceea care enervează pe toată lumea, dar se poate şi altfel.
A.
Banciu scrie 
Balerinele si balerinii romani sunt buni si foarte buni. Din pacate, nu mai sunt atat de multi. In corpul de balet exista acum si balerine coreene/japoneze care nu sunt atat de bine pregatite. Referitor la comportamentul spectatorilor……nu esti singura persoana dezamagita. Eu am mers chiar la un spectacol la Palais Garnier – Paris. Nu s-a auzit un sunet. Nici macar nu a tusit cineva. S-a aplaudat doar la finalul spectacolului. Minute intregi de aplauze :). Nu stiu in ce masura ai remarcat, dar in Ro mai exista un „trend”. Publicul nu aplauda doar dupa o „figura reusita”. Publicul observa ca balerina incepe sa execute o figura mai complexa, de exemplu acele fouettes / piruete mai lungi, ci aplauda pe ritmul muzicii in timp ce balerina executa pirueta!!! Oribil. Dar pentru ca apreciem munca acelor cateva persoane pasionate…nu avem de ales si trebuie sa vedem aceste spectacol alaturi de „gloatele necivilizate”
Am văzut că numărul de balerini şi balerine asiatice era destul de mare. Am presupus că e vorba de vreun schimb de experienţă.