În sfârşit, am prins momentul de pauză, săptămâna în care îmi pot ignora telefonul de serviciu şi căsuţa de mail. Mare lucru nu mi-a trebuit pentru o vacanţă de căscat gura şi umblat hai-hui, îmbiată de arome, culoare şi agitaţie veselă: aparatul foto, nişte sandale sănătoase şi tutun românesc (versiunea franţuzească mi-a mutat nasul). Uite aşa, cu harta în braţe şi o geantă plină de mărunţişuri, am reuşit în vreo 4 zile să ne imprimăm Franţa pe piele, în cucuie şi vânătăi (în cazul meu, descoperind efectele plajei pline de pietre din Nisa), pe retină şi în nări.
Nici nu ştiu cu ce să încep, cu tot valul de senzaţii trăite în câteva zile. Nisa e agitată şi surprinzătoare, îşi aşteaptă turiştii cu o ditamai artera de promenadă pe malul mării şi străduţe cu aer desuet, excelent conservate. Mi-a satisfăcut şi poftele de gurmand, care tânjea după variaţiuni pe aceeaşi temă: fructele de mare. Pe străzi, se preling leneş turiştii de toate naţiile şi culorile, purtând cu sine clişeele pururi născătoare de bancuri spumoase: asiatici în stoluri compacte, neatenţi la ceilalţi trecători şi împovăraţi de aparate foto, ruşi zgomotoşi şi niţel grobieni, americani (o mână) impresionabili şi hollywoodian de prietenoşi.
O vizită la Nisa este incompletă fără o cafea la Hotel Negresco, rezon de naţionalism inflamat, dat fiind faptul că fondatorul şi primul său proprietar, Henri Negresco, a crescut în Bucureştii sfârşitului de secol XIX şi şi-a făcut ucenicia la Casa Capşa. Interioare somptuoase, chelnerii adorabii care vorbesc o delicioasă engleză cu accent franţuzesc şi marea aflată la o aruncătură de privire.
Scriu pe plajă, în Vama Veche. S-a înmuiat soarele, apa e caldă. Pauză şi revin cu partea a 2-a.
A.
Banciu scrie 