Râdem să nu plângem. Criogeniaaa salvează România!

Primul meu concert Taxi a însemnat o seară în Vama Veche, în bistroul La Bibi, unde o mână de oameni ţopăiau, râdeau cu gura până la urechi şi aplaudau, într-o încăpere destul măruntă, cu o scenă minusculă. Am pus senzaţia plăcută de familiaritate şi relaxare, pe seama locului şi a faptului că publicul era adunat într-o grămăjoară bine înmuiată în bere. A trecut ceva vreme, a rămas senzaţia şi mi-am zis să încerc aceeaşi experienţă, într-un spaţiu ceva mai amplu. Nu m-am aşteptat să regăsesc momentul de dulce abandon în ironie şi muzică bună, dar am fost aşa de plăcut surprinsă, încât mi-am zis că trebuie să vă povestesc.

Miercuri, pe 3 octombrie, trupa Taxi a umplut Sala Palatului. S-au apucat să cânte regulamentar la 7:20 trecute fix şi bâţâiam din picior, priponită pe scaun, cu gândul că vor fi ceva mai… protocolari, să zicem. Nici pomeneală! 100 sau 1000 de oameni, totuna a fost! Dan Teodorescu şi gaşca sa ne-au generat impresia că ne aflăm într-un bar, printre prieteni şi că ne permitem să ne prefacem că nu avem probleme. Timp de 3 ore! De la amoruri cu bube sau fără, până la ironii frumos asamblate, despre o Românie plutind în derivă, Taxi a determinat o sală întreagă să cânte (n.ed.să urle) din rărunchi: „Criogeniaaa salvează România!” Umorul erotico-ironic nu a fost vulgar, ci a avut perdea suficient de transparentă, încât să stârnească valuri de râs, şi suficient de groasă, încât să protejeze urechile delicate ale puştimii din sală. Gaşca de la Taxi a fost la fel de dezinvoltă şi de pasionată de muzică, iar publicul avea aşa o poftă de râs şi de cântat, încât nu aveai nicio şansă să rămâi agăţat în micile drame care te sâcâie în fiecare zi.

Mor după autoironia lui Dan Teodorescu şi după mutra lui hâtră, când îl invită pe scenă pe Horia Brenciu (jos pălăria pentru voce), pentru un duet pe Frank Sinatra. Chit că nu sunt mare fan Mihai Mărgineanu, m-am hlizit cot la cot cu gaşca (cu restul sălii, adică), când a apărut în fugă şi a trântit un „Mă iubeşte femeileee”. Iar finalul, vaaai, finalul! Dacă nu aţi ascultat „Nu sunt ipohondru”, dacă nu aţi văzut feţişoara chinuită a solistului, în timp ce-şi cântă toate bolile imaginare, aţi ratat o repriză de umor pe cinste!

Mai e o chestie pe care am sesizat-o şi care m-a încântat teribil: indiferent cine sau ce devine ţinta versurilor satirice, ironia e plină de candoare, lipsită de meschinărie, părând a avea un singur scop: acela de a face haz de necaz şi de a ne determina să acceptăm tot soiul de bube din cap, pe ale noastre mai întâi, pe ale celorlalţi, apoi. Iar refrenul „Eşti iubibilă” atrage cu atâta drăgălăşenie atenţia asupra tuturor numelor tâmpiţele de alint, pe care le folosim în intimitate (chiar şi cei care nu ar recunoaşte nici morţi că o fac – nu vă mai ascundeţi după deget, toţi picăm în plasa lui „iubi/puişor/elefănţelul meu/şoricica mea”, la un moment dat :D)

V-am pupat că mi se lipesc ochii de barbă.

A.

Sursa foto: http://www.revistatango.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s