La mulţi ani, Alan Alda! Despre comedia care a făcut istorie

Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese, mi s-a spus. And they were wrong. I’m back (again), după o perioadă bună de timp, în care mi-am pus creierul la muncă, aici, în fiecare sâmbătă, cu (aproximativă) religiozitate. Mi s-a făcut dor de acoladele mele, aşa că, am revenit. Un pic de ironie ici, un pic de curiozitate colo şi comedie, tată. Fără umor, ne papă pe pâine integrală (că tot se poartă) capitalismul sucit, românesc, Biserica Ortodoxă Română, Fiscul şi our significant others.

Trecând la lucruri mai „serioase”, la mulţi ani, Alan Alda! La mulţi ani, maestre! Iertaţi-mi clişeul, dar nu-mi vine în minte niciun cuvânt care să aproximeze respectul pentru omul care a schimbat cursul comediei americane, dându-i substanţă: the one and only Hawkeye Pierce! Paranteză relevantă: în timp ce lucrez pe acest articol despre serialul care a scris istorie, ascult pe HBO House of Lies (Showtime, 2011 – ) şi mă gândesc cât de mult a evoluat zona serialelor de comedie americane, de la producţiile de familie, gen The Brady Bunch, Bewitched şi The Partridge Family, până la formulele muuult mai sofisticate şi mai bine ancorate în haosul economic şi social al ultimilor ani: House of Lies, Modern Family, Middle, cu versiunile duse la extrem Californication şi Weeds. Îmi e greu să păstrez tonul detaşat pentru că am în continuare o slăbiciune pentru SUA, un paradox fenomenal, amestec de puritanism moştenit şi păstrat cu sfinţenie în cele câteva sute de ani de istorie şi libertinaj progresist, genialitate şi ignoranţă.

Revenind la momentul în care televiziunea americană a bătut din picior şi a produs magie, ieri, Alan Alda a împlinit 77 de MASHani. Câteva cifre interesante: M.A.S.H. a însemnat 11 sezoane, turnate între 1972 şi ianuarie 1983. 251 de episoade, 11 personaje de cursă lungă, construite impecabil, tridimensionale, şi aproximativ 80 de milioane de telespectatori care au urmărit episodul final. Nu cred că are rost să vă umplu capul cu personajele mele preferate (Hawkeye Pierce, the obvious choice, „Trapper” John McIntyre & Sherman T. Potter), dar vă voi spune că, în industria de film americană, comedia a fost revoluţionată de M.A.S.H. S-a trecut de la umorul facil, uşor de digerat de the average Joe and his family, la umorul cu fundal solid, amar de multe ori (cel puţin, în ultimele 3 sezoane, când personajele, nu actorii, obosesc de război, iar ironia a trecut de multă vreme pragul sarcasmului), dar se întâmplă un lucru nou şi fascinant: personajele capătă forme. Sunt vii şi umane şi, ce mi s-a părut extraordinar, sunt construite cu minuţiozitate (inclusiv personajele-suport: părintele Mulcahy, celebrul Radar O’Reilly ori savurosul Maxwell Q. Klinger, care îşi petrece mai bine de jumătate din război, îmbrăcat în femeie, încercând cu disperare să treacă drept nebun, pentru a scăpa de armată).

Îmi amintesc că, în 2001, actorii se reuniseră şi rememorau perioada glorioasă a M.A.S.H.-ului. Mi-a rămas în minte faptul că aceştia povesteau cu mândrie cum primiseră scrisori de la medici şi asistente care trăiseră adevărata experienţă a războiului din Coreea, scrisori în care le mulţumeau pentru acurateţea şi sensibilitatea cu care redaseră atmosfera unei unităţi medicale mobile, cu tot cu crize, suferinţă şi defulări (farsă după farsă, câte a putut să îndure bietul Frank „Ferret Face” Burns).

alanaldaUnul dintre indicatorii faptului că M.A.S.H. a fost un punct de cotitură pentru comedia americană e taman faptul că primul sezon avusese o audienţă atât de slabă, încât producătorii se întrebau ce pot face cu astfel de material. Publicul nu se aştepta ca umorul să fie solicitant, iar noua producţie TV ridicase miza dincolo de simplul amuzament al boborului. Într-un final, riscul a fost asumat, iar Alan Alda a petrecut 11 ani într-un rol care i-a marcat cariera de actor. După M.A.S.H., lucrurile s-au schimbat destul de mult, mai ales în perioada nebună, aproximativ începutul anilor ’90, când comedia de situaţie a explodat: Friends, Seinfeld, Frasier (spin-off al altui serial de comedie în mare vogă, în anii ’80, Cheers, în care joacă un foaarte tânăr Woody Harrelson, pe vremea când nu îşi descoperise vocaţia de psihopat). America renunţase la imaginea familiei perfecte (niţel ariene, if you ask me) şi îşi punea probleme legate de evoluţia rapidă a societăţii, de păcatele şi frustrările indivizilor şi de tabuurile vieţii de familie (în 1987, Married with Children scoatea as după as din mânecă: ironie fină, autoironie crasă, vulgaritate, subtilităţi neaşteptate, instituţia căsătoriei deconstruită în cel mai barbar mod posibil).

Comedia americană, aşa cum o ştim, s-a născut din realismul teatrului de război din Uijeongbu, Coreea de Sud. Acela a fost punctul în care viaţa privită în ochi şi articulată în testicule a devenit punctul principal de atracţie al comediei. Între timp, scenariile au devenit din ce în ce mai rafinate, iar personajele au ţinut pasul cu realitatea vremurilor în care trăim. De la cinicul Marty Kaan (House of Lies), epitomul minciunii profesioniste, cu o fărâmă de suflet bine ascunsă, până la flegmaticul Jay Pritchett  (ironic şi subtil, dar, în esenţă, dispus să  îşi înţeleagă şi să îşi accepte familia colorată şi multietnică), comedia americană a crescut mare şi a învăţat ce înseamnă autoironia (plecăciuni Juliei Louis-Dreyfuss, pentru VEEP). Mulţumim, Alan Alda!

A.

Surse foto: http://www.usatoday.net, http://www.pbs.org

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s