Moldovenisme: povestiri din urbea X

Multă vreme, am păstrat o distanţă respectabilă faţă de cinematografia românească pentru că autenticitatea subiectului şi abordarea realistă reuşeau de fiecare dată să îmi stârnească un gol în stomac vecin cu depresia. Totul a început cu Senatorul melcilor, văzut cu mulţi ani în urmă, film care mi-a generat o senzaţie acută de arsură în capul pieptului şi sentimentul clar definit că singurul loc în care mă pot feri de cenuşiul vieţii, de compromisuri şi fatalismul balcanic dureros este propria casă.

Acum, adult fiind, cu mintea coaptă şi ceva experienţă în spate, realizez că fiecare drum al meu către/dinspre Moldova este o peliculă numai bună de împuşcat urşi de aur, la Berlin, şi de îngenuncheat orice urmă de mândrie naţională (inclusiv cea pe care o strigă unii sau alţii în mod ostentativ, pe câte un blog sau într-o publicaţie obscură, de dragul viralului). Filmul călătoriilor mele are di tăti: melancolie, personaje tragicomice, dinamism şi morală.  Nervi tari s-aveţi.

Carevasăzică, duminică de iulie, 30 şi ceva de grade la umbră, gara din urbea X 20130728_163919moldovenească, al cărei singur atribut notabil este faptul că e nod feroviar. Economie, ioc, indici demografici daţi peste cap de migraţia masivă către capitală sau ţări vorbitoare de limbi latine. Pustie în majoritatea timpului, ticsită de moldoveni de varii vârste şi cu varii preocupări, la anumite ore, când sosesc acceleratele (interregio le zice acum, tot spre 5 ore şi ceva faci până la Bucureşti, din cauza restricţiilor legate de căldură). Despre obiceiurile moldovenilor aflaţi în tranzit povestesc un pic mai încolo, acum am ceva de împărţit cu fauna locală: moldovenii de gară. Despre moldovenii de gară ar fi multe de spus, dacă ai timp să asculţi poveştile încâlcite (spuse de cei care mai pot articula 3 cuvinte coerente, între două duşti). Aşteptând 2 ore trenul, prelinsă pe o bancă mizeră, cu o carte în braţe şi tutun cât pentru o săptămână, am intrat în contact cu cele trei categorii principale de moldoveni de gară: rătăciţii care au plecat vineri de la Bucureşti către Suceava şi au încurcat trenurile de beţi ce sunt, localnicii care îşi fac veacul în gară şi sug etern cu sete din aceeaşi sticlă soioasă şi cerşetorii (la rândul lor împărţiţi în nebuni de legat şi bisericoşi). A, să nu uit muştele bine crescute şi bâzâitoare şi câinii moleşiţi de căldură, care se strângeau ciotcă în jurul câte unui nefericit, pe care îl mânca în, pardon, mă scuzaţi, cur  să scoată ceva de ronţăit din geantă.

M-am făcut mică pe bancă sperând că nu intru în contact cu niciunul dintre fascinanţii reprezentanţi ai perdanţilor de profesie, dar nu am scăpat pentru că, din păcate, fiind singură în gară, am fost ţintă sigură pentru toată pleiada. Primul care a apărut a fost moldoveanul rătăcit, care „pardon, prin natura serviciului, mă scuzaţi”, plecase către Suceava vineri, adormise în tren, se trezise nuştiuunde, urcase în trenul către Constanţa şi ajunsese la Mamaia, „la carnaval, ceva special, dom’le. Câtă strălucire, câtă lume şi dansatoarele alea, nişte dulceţi femenine. Măzăriche ştie ce face!” A urmat o poveste colorată, despre vremurile bune când studentele de la medicină îi dădeau bani de băutură craiului abţiguit de pe bancă, pe când era student la Iaşi şi juca „să ne dăm chiloţii jos într-un mod avantajos, dar cu bun-simţ, domniţă, că nu le luam cu japca”. Mutatul pe altă bancă nu era o opţiune, dat fiind faptul că pe banca vecină dormea o altă categorie de moldovean de gară: nebunul cu acte în regulă, iar pe următoarea vorbea singur beţivanul de cursă lungă, maestru în izbirea strategică cu fruntea de tocuri şi mersul legănat pe şine, între două trenuri.

Când deja mă resemnasem şi mă gândeam că mai rău nu se poate (îmi ziceam trăgând dintr-o ţigară şi verificând ceasul a nu ştiu câta oară), a apărut cerşetoarea bisericoasă, cu un talent nebănuit de a transforma orice binecuvântare în blestem, în funcţie de reuşita încercării de a face un ban cinstit, pendulând între călătorii leşinaţi de căldură. În lipsa unor opţiuni serioase pe peron, femeia îmbrobodită teatral în negru din cap până în picioare, la cele 30 şi ceva de grade la umbră, simulând cu talent o infirmitate la care a renunţat în momentul în care  mi-a întors spatele înjurând, a insistat să mă convingă că ce primeşte ea de la mine, primesc eu de la Dumnezeu, o binecuvântare, se pare. Am pus o mutră candidă şi am binecuvântat-o verbal, fără a băga mâna în buzunar. Strategia de marketing a femeii nu inclusese detaliul semnificativ al faunei din gară, care topea orice urmă de bunăvoinţă.

Mi-am luat cu stoicism porţia de blesteme rostite pe ton apăsat, din seria „apăi, doamnî, v-o da şî Dumnezeu cum daţ şi mneavoastră” plus o serie de mnezei puşi pe harţă şi răzbunare. Nu-i nimic, mi-am zis, tot e bine pentru că eternul călător de lângă mine îşi lăsase haina cu portofel, acte, bani, pe bancă şi plecase să se plimbe pe linia ferată, în căutarea unui dor, a unei dulceţi de femenină (n.ed. voia să zică ”femeie”, dar i se părea omului că „femenină” sună mai sofisticat) sau naiba mai ştie ce alt gând îl trăsnise (că doar a fost Sfântul Ilie, săptămâna trecută, şi orice om cu bun simţ ştie că nu e de glumit cu Ilie, altfel te trăsneşte cumva. Am zis!) Abia apucasem să îmi trag sufletul şi să mă minunez în sinea mea de marea grădină a Domnului (toţi nebunii de pe pământ, pe lângă cei peste 365 de sfinţi din ceruri, pe verificatelea, în Calendarul Creştin Ortodox), că m-am pomenit cu cerşetorul nebun (dăduse vreo câteva ture discrete, aşteptând să se elibereze terenul). Nebunul a meritat doi lei pentru creativitate (excelente evocări ale sosirii extratereştrilor pe pământ). În plus, nu prea reuşeam să îmi dau seama unde se termina nebunia blândă şi unde începea nebunia agresivă, aşa că nu mi-am permis să risc.

Gata, veţi zice, poate. Au trecut două ore şi o gaşcă de nebuni, ai urcat în tren, s-a terminat, nu? Ei bine, am urcat într-adevăr în tren, după ce, de pe linia 1, craiul de Suceava a strigat după mine că acolo a încurcat el trenurile (pe linia 1, carevasăzică, eu fiind pe peronul liniei 2) data trecută şi că e convins că linia 1 este blestemată. Gara era înţesată de oameni, în spatele meu, o ceată de părinţi şi unchi, mătuşi, moaşa şi popa satului conduceau la tren pe tânăra speranţă, proaspăt intrată la engleză-o limbă cu pictograme cu duiumul, în capitală, viitoare scriitoare, ziceau ei. Pe ei probabil cerşetoarea religioasă îi blagoslovise cum se cuvine, după cum strigau unii la alţii (să audă toată lumea din gară), că fata lor luase cu nuştiucâte sutimi mai mult decât colega ei de bancă, despre care oricum au auzit ei că tac’su a dat şpagă, că s-a întors din Italia burduşit de bani, fix înainte de admitere.

Amu, mă întorc acasă, aşa cum îmi place mie, în pasul leneş al trenului, trâgând cu urechea la poveştile altor moldoveni, cu aşteptări mari din partea capitalei primitoare şi îngăduitoare. Pe nebuni, beţivi şi fanatici îi voi găsi la toamnă, în gara urbei X. Aşa să ne ajute Dumnezeu bunul!

Anunțuri

7 gânduri despre “Moldovenisme: povestiri din urbea X

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s