** Blueser loser **

Moment de respiro, o ţigară aprinsă, o gură de cola stătută (sticla de vin aşteaptă cuminte să fie desfăcută, iar momentul este amânat ad infinitum, pen’că, uneori, nu sexul în sine contează, ci aşteptarea, expectativa savurată pe îndelete, „mamă, cum o să fie, o să fie memorabil”). Personajul nostru se cheamă Gogu, pentru că, aşa, nu îl ia nimeni în serios şi o poate face pe nebunul netulburat. Gogu poate să uite să-şi plătească chiria vreo trei săptămâni, pentru că e băiat bun şi proprietăreasa are un băiat de vârsta lui (june de vreo patruj’ de primăveri vizibile pe începutul de chelie şi coada slinoasă, de rebel fără cauză). Gogu întârzie la muncă, în fiecare zi dată de la Dumnezeu, şi, uneori, apare un pic fumat. Nu mult, ci suficient cât să treacă peste plictiseala îngrozitoare a celor 8 ore de explicat clienţilor cum se montează dispozitivul cutărescu şi de ce „nu se vede mausul pe ecran”. Cu două-trei fumuri trase strategic, la intervale potrivite, Gogu duce ziua în spinare și face slalom discret printre femei isterizate și pline de întrebări tâmpite, ca Internetul de informații nefolositoare, pentru paranoici, și printre mucoși care se visează șefi de sclavi, în puținele minute în care nu răspund robotic ”Serviciul clienți, mă numesc Dan, cu ce vă pot ajuta astăzi?”

Gogu e un artist neînţeles şi e convins în sinea lui că, dacă s-ar fi născut cu un centimetru mai la stânga (alt continent, alt secol, altă culoare – detalii nesemnificative), ar fi fost un memorabil Robert Johnson. Ar fi fost un suflet bătrân, înecat în suferințe vechi de istorie și de povești purtate pe Mississippi, dacă nu s-ar fi născut pe o robert johnsonstradă ferită de zgomot, din Berceni, și ar fi imprimat ritmul aromat al blues-ului, lehamitea cronicizată de om care le-a văzut pe toate, în buricele degetelor, dacă nu era afon de la mama lui. Afon, lipsit de talent la desen și incapabil să calculeze mai mult de trei mutări în avans la șah. Asta nu îl împiedică pe Gogu, suflet născut bătrân, să ardă gazul la fiecare sindrofie cu iz de cenaclu literar sau adunare de folkiști melancolici și să toarne aceeași poveste, despre cartea lui neterminată de ani de zile, ficțiune fără pereche, pe fundal istoric, așa cum nimeni nu a reușit să scrie, panoramică și suculentă. Căci, să fim serioși, dacă era incapabil să mimeze talentul muzical sau pe  grafic, Gogu are abilitatea nemaivăzută de a simula talentul scriitoricesc și de a convinge naive poete, aflate la limita legalității consimțământului, că se află în apropierea unui vulcan literar care e gata să erupă, să răstoarne literatura și să ofere lumii oglinda de care are nevoie, că doar lumea e sătulă de consumism, de corporație și de treburile astea triviale. Când ține poliloghia, cu aerul distrat al scriitorului absorbit de universul din mintea proprie, Gogu își frământă ecusonul de acces în buzunarul hanoracului, ca nu cumva să o ia razna și să ajungă să-și creadă propria poveste….

(va urma)

Anunțuri

Un gând despre “** Blueser loser **

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s