De-a lungul timpului, am citit și auzit tot soiul de comentarii legate de lipsa de educație și primitivismul românesc, generate de faptul că românii aplaudă când aterizează avionul. Și aplaudă, tată, din toată inima lor, sincer bucuroși că au ajuns întregi la sol, după ce au zburat la 10 mii de metri înălțime, cu câteva sute bune la oră, într-o cutie de tablă, cu aripi. Și ah, și vai, ce lipsă de cosmopolitism, nu e de bonton, ”peizanule” român, să aplauzi frenetic, când roțile (al naibii de) mici ale avionului ating asfaltul pistei.
Ieri, în avion, lângă mine și prințul consort, o doamnă la vreo cincizeci stătea cuminte, cam albă la față, cu ochii lipiți de geam. Inițial, năucă și cam pleoștită (deh, plecam acasă, după o săptămână de alintare și răsfăț), nu i-am sesizat panica discretă, ba am făcut și o glumă cretină, zicându-i prințului consort: ”îți dai seama cum cădem de la 10 mii de metri? Nu apucăm să zicem nici pâs, că ăia suntem. Moarte scurtă!” Bietul om îmi făcea semne să îmi țin gura, că publicul e foarte prost ales, dar o comisesem deja, așa că am dres-o și eu cum am putut.
Ei bine, intrând în vorbă cu femeia palidă și vădit pătrunsă de moment, aflăm că avea o teamă de zbor bine înfiptă în măruntaie, deși nu era la primul drum, că singurul lucru mai rău decât zborul sunt cele 24 de ore în autocar, cu genunchii la gură (din România până în Italia), și că o mare doză de autocontrol o ajută să treacă în mod uman peste cele 2 ore și douăzeci petrecute în aer. Mă uitam la biata femeie și mă simțeam ca, vorba aia, cel mai prost din curtea școlii. În timpul zborului, dormisem vreo oră, mâncasem un sandviș, citisem ceva, cu detașarea omului pentru care a zbura la 10 mii de metri sau a face un drum cu 139 până la Mall e cam totuna. Poftim spleen de om învățat cu binele, mi-am zis cu rușine în barbă.
Vin eu și zic acum, cu mintea de pe urmă: în fond, nu e o idee atât de rea să aplauzi din toată inima când un om face o treabă bună, nu? Logica mea arată cam așa: de la zbor, până la educarea progeniturilor din dotare, de la trecut prin mâna unui doctor bine pregătit, fără sechele și ustensile rămase pe ”șantier”, până la un contabil de PFA bine informat (știți cât de mult contează?), e sănătos să aplauzi când se întâmplă ceva bun, când merg lucrurile unse. Dacă stau și mă gândesc bine, la atâta experiență în cârcoteală balcanică, mama ei de treabă, zic eu că ne permitem și oleacă de pauză și de aplaudat frenetic, când nu te-ai strivit ca o gălușcă, de la 10 mii de metri.
Mă gândesc serios să mă apuc de aplaudat oameni când își fac treaba. Să îi aplaud, să le strâng mâna, să le zic mersi pentru tot soiul de lucruri pe care le iau de obicei de bune. Azi mă duc să îi zic mulțam fain fetei cu ochi albaștri de la covrigăria de lângă serviciu, că deja îmi știe gusturile în materie de cafea și are mereu o vorbă bună de zis (pe la 7 fără un pic, dimineața). Mâine am drum la Fisc, avem câte ceva de discutat. M-am mutat din sectorul 2, în sectorul 5. În doi, am avut niște palme pregătite, dar nu pentru frenetice aplauze. Să vedem cum o fi acum, poate se lasă cu îmbrățișări, ovații și bezele către publicul plătitor de taxe și impozite.
Alde Banciu
Banciu scrie 