Râd mereu cu mama, când ne-amintim de o vecină de acasă, născută în buricul satului și măritată în buricul Capitalei. Când venea acasă, în vacanțe, discuția arăta cam așa:
„Și cum e la București, X?”
„Mă, e bine la București. Dacă e bani, e distracție”
Uite că se fac în toamna asta vreo 13 ani de când sunt în București și de fiecare dată când mă ciocnesc de anomaliile orașului care m-a adoptat, mi-amintesc că „dacă e bani, e distracție”. Zilele trecute, în Rahova, o femeie a strâns după câinele ei. A venit pregătită de acasă, cu punguța, pentru plimbarea de dimineață, iar eu mă minunam ca de un miracol în Dealul Mitropoliei, când se înghesuie poporul în frig, de Sf. Dumitru.
Marțea trecută, am ajuns la poștă cu jumătate de oră înainte de deschidere. Încurcasem programul de sâmbătă cu cel din timpul săptămânii. Eram prima la ușă. Am băut o zeamă de cafea de la automatul de vizavi și am fumat o țigară. Lângă ușa poștei. Când s-a deschis poșta, nu mă întrebați cum, am fost a treia la coadă. Propunere de studiu antropologic: istoria formării cozilor/adunărilor ad-hoc/mulțimilor în stație, când controlorii coboară pe cineva. E un soi de fenomen magic, ale cărui rădăcini sunt bine înfipte în mentalul colectiv al mahalalelor de București. Când mi-a venit rândul și am prezentat recomandata, poștărița a aruncat o privire scurtă și a zis (la fel de scurt): „e ANAFUL. A plecat ieri”. Eu: „Păi, din câte știu eu, recomandata e valabilă 10 zile. A venit joi. Azi e marți.” Ea: „E al doilea aviz, doamnă.” Eu: „Bine, dar nici pe primul nu l-am primit!” Ea: „Nu e problema mea, doamnă.” Case closed, părăsește incinta.
Apropo de ANAF, au trecut un an și șapte luni de când am depus solicitarea de transfer între Sectorul 2 și Sectorul 5. Acum vreo 9 luni, biroul din Sectorul 5 a primit un dosar cu 3 pagini (după 5 ani de PFA), iar Sectorul 2 zice că și-a încheiat socotelile. Acum, Sectorul 2 emite deciziile de impunere, plata impozitului se face în Sectorul 5.
„Mă, e bine la București. Dacă e bani, e distracție”
Acum treișpe ani, când am venit în București, la facultate, se băgaseră în circuit noi-nouțe troleele 90, 91 și 69, pe ruta Drumul Taberei-Universitate (orientativ). Eram înnebunită după ele, că erau verzi și frumoase, curate și aveau ecrane. În toate trei, vocea care anunța stațiile era profesională și sobră la Drept, jucăușă la Medicină și de-a dreptul erotică, la Cișmigiu: „Urmează stația… (pauză) Grădina Cișmigiu”. Dacă nu mă credeți, încercați. Troleele arată ca după război (vina e împărțită între RATB și călători, din punctul meu de vedere – am văzut ce minuni pot face, pe ruta treijdoiului) și miros ca o alee în spatele unui club de noapte. Doar vocea a rămas aceeași, cu intonația inconfundabilă și temperatura de ciocolată topită.
Astă vară, când la vot au ieșit doar 30% din bucureșteni, am realizat că, oricât l-aș iubi, mai am mult de lucru, în metrul meu pătrat, până când normalitatea va înceta să fie motiv de mirare, în București. Apropo, bine că mi-am amintit. Cui trebuie să dau un mail (vreun departament subordonat Primăriei de sector, bănuiesc), ca spațiul cu bătătorul de covoare, de lângă scara noastră, să fie transformat în loc de joacă pentru copii? Muncim cot la cot, nu e problemă, dar înțeleg că am nevoie de aprobare și de niște avize, să facem o treabă lângă bloc, la primăvară. În clipa asta, spațiul e îngrădit și închis cu lacăt, nimeni nu intră/nimeni nu iese, iar covoare nu se mai bat de ani de zile. Între timp, copiii de pe scară se joacă printre mașini parcate.
So?
Alde Banciu
Banciu scrie 