Rant du jour: Primăria Sectorului 5, întâlnirile cu cetățenii nu sunt petreceri exclusiviste!

Să vă povestesc una:

alaltăieri am lucrat de acasă. La un moment dat, sună cineva la ușă. Sună scurt ca și cum nu ar fi sigur că sună la ușa potrivită. Era vreo 3 jumate, așa că muream de curiozitate să văd cine mă caută de obicei, când nu sunt acasă. Deschid și descopăr doi angajați de la Primăria Sectorului 5 care împărțeau invitații din partea primarului… doar pentru proprietarii de apartamente, la o întâlnire cu primarul, în care „vă prezint lucrurile bune care se întâmplă în sectorul nostru și îmi povestiți ideile voastre” (îmi pare rău că nu am păstrat invitația. Era o bijuterie). Acum, nedumeririle mele sunt următoarele:

1. Dacă chiar vrei să intri în contact cu locuitorii din cartier, să-ți trimiți oamenii ca pe poștași, în timpul zilei, e cel puțin contrar logicii, să nu zic de-a dreptul dezinteresat. S-a nimerit să fiu acasă în timpul zilei de data asta, dar mă întreb ce minuni îmi bat la ușă de obicei. Cine știe, poate madam Firea a venit într-o zi să-mi aducă prăjiturele de Voluntari și am ratat-o. 

2. Când te întreb ce se întâmplă cu locuitorii din cartier care nu sunt proprietari și-mi răspunzi că nu știi, trebuie să întrebi, mă gândesc că Primăria nu ia, de fapt, în serios nevoile locuitorilor din cartier, ci încearcă să mai „ungă” niște posibili alegători, asigurându-se că nu irosește resurse pe chiriași. Da, am menționat că locuitorii cu viză de flotant pe buletin au și ei dreptul să participe la întâlniri cu primarul, dar 

3. Intervalul 10:00 – 12:00 e un pic problematic, Primăria Sectorului 5, nu crezi? Să organizezi o întâlnire la o oră la care oamenii nu prea au cum să rupă ușa și să se adune mi se pare cel puțin lipsit de curtoazie. Evident, încerc să fiu delicată. Dacă chiar vrei să ieși din zona ta de confort și să-ți cunoști locuitorii, ai putea lucra un pic la partea cu sincronizarea. Zic și eu. E drept că al doilea interval orar propus era 18:00-20:00, dar să fim serioși. La ora la care angajații Primăriei băteau la uși, doar pensionarii erau acasă și să ridice mâna cine crede că pensionarii ar alege să meargă la primărie seara, de la 6 la 8.

Ajung în punctul în care trebuie să explic: nu contest faptul că și pensionarii sunt alegători și că votul lor este la fel de important ca al meu. Ce contest și mă frustrează e ipocrizia Primăriei, faptul că face lucrurile de mântuială. Pentru că prefer să cred că face lucrurile de mântuială, decât să cred că-și alege cu grijă publicul-țintă, ignorând în mod voit anumite categorii de alegători. Dar nah, nici eu nu aș vrea să-mi vină în sala de ședințe o mână de corporatiști sătui de frecuș, porniți împotriva statului și măgăriilor pe care le tot face Firea.

De data asta cred că o să fac un pustiu de bine și o să-i vizitez la una dintre întâlniri, să le reamintesc printre aplauzele furtunoase ale cetățenilor fericiți că nu avem logistica adecvată pentru reciclare în sector (pe alocuri lipsesc complet coșurile de gunoi obișnuite, reciclarea e moft deja), că locurile de parcare disponibile în cartier sunt mai rare decât faptele de vitejie ale primăriței-gospodine, că există un spațiu lângă blocul meu, care ar fi un excelent loc de joacă pentru copii.

Banciu out.

Publicitate

Despre #metoo. Bărbatul-vânător și femeia-bibelou de porțelan

Urmăresc de ieri campania #metoo, o urmăresc și citesc poveștile așa cum te uiți la un accident de tren. Văd dezastrul desfășurându-se și nu-mi pot feri privirea. Două probleme se desprind din situațiile descrise de victime, două lucruri despre care eu cânt și vorbesc de ani de zile, în mod mai mult sau mai puțin voalat: victim shaming – adică sigur a făcut ea ceva, dar de ce nu a raportat?, ei, dacă umbla noaptea pe stradă, așa-i trebuie (etc. etc.) și standardul dublu (double standard, la mama lui, mă gândesc pe traseu dacă mot-a-mot e ok sau am ceva documentare de făcut).

Despre cum voci diverse (bărbați, femei, fără discriminare) consideră că vina e împărțită între victimă și agresor o să scriu în curând. Momentan, mă doare foarte tare povestea despre ce se consideră a fi adecvat pentru băieți/bărbați și ce obligații au fetele/femeile, din punct de vedere social, când (culmea!) e vorba de intimitatea lor. O bună parte dintre cazurile de hărțuire/agresiune/viol se întâmplă pentru că există în continuare un dublu standard. Părinții de băieți sunt mai „relaxați” decât părinții de fete, băieții experimentează, fetele trebuie să fie domnișoare delicate, pudice și să descopere sexul doar cu marea dragoste, eventual în noaptea nunții și întuneric. Nu din motive legate de sănătatea psihică și fizică, din rezonuri legate de luarea unor decizii mature cu privire la propriul corp sau la propria intimitate. Nu. Ci pentru că nu se cade ca o femeie să dețină controlul asupra propriei vieți sexuale, experimentarea nu intră în discuție, iar p*zda (să mă iertați) e motiv de rușine.

Să ridice mâna cui îi sună cunoscute următoarele: „lasă-l, dragă, așa învață”, „ei, și ce dacă a smotocit-o un pic. dacă nu-i plăcea, nu stătea”, „eu pe fii-miu îl duc la curve când face 16 ani. tre’ să învețe”, „dacă fac fată, trebuie să-mi cumpăr pușcă”, „eheei, lasă-l să experimenteze, doar nu o să se însoare cu prima p*zdă”, „ei, era cam iute de c*r în tinerețe, dar s-a potolit. Noroc că a luat-o băiatul ăsta bun”. Le-ați auzit, nu? Pe unele poate nu le-ați sesizat pentru că deja fac parte din normalitate și pentru că ridici din umeri și îți zici că își crește fiecare copilul cum crede de cuviință. Să încercăm să ne imaginăm măcar (doar ca exercițiu intelectual, că e cam greu să cuprindem profunzimea traumei altfel) cum se duce acasă victima unei agresiuni, să povestească familiei ce a pățit.

Băiețeii ăștia din poveste cresc și devin bărbații care înțeleg despre femei două lucruri: alea care stau sunt curve, alea care nu stau sunt proaste. Ei au dreptul să încerce (și aici înșirăm toată lista de #metoo de pe net pentru că, nu-i așa? limita între flirt, fie el și prost, și hărțuire nu a fost niciodată trasată pentru ei). Noi avem dreptul să refuzăm, dar asta nu înseamnă că nu există consecințe.

Dacă e să punem degetul pe rană, haideți să o facem din Tzero, punctul de pornire: educația și standardele de judecată aplicate bărbaților și femeilor. Poate dacă părinții de fete nu și-ar trata fetele ca pe niște obiecte de porțelan care trebuie predate intacte următorului posesor, iar discuția deschisă și educația sexuală (reală și informată, acasă și la școală) ar exista, poate aceste fete ar fi stăpâne pe ele și ar urla în momentul în care sunt hărțuite pentru că nu ele sunt de vină, ci agresorii lor. Poate. Poate dacă părinții de băieți (de-a lungul timpului, am văzut și mame care considerau că băieții au privilegiul de a face ce vor cu viața lor sexuală, cât timp „nu mi-o aduci borțoasă acasă”) nu și-ar trata băieții ca pe niște viitori vânători într-o junglă de prăzi, ci ca pe niște viitori adulți capabili să înțeleagă limitele intimității și faptul că acceptul nu e un dat de la nuș’ce divinitate generică, atunci lucrurile ar sta altfel. Poate.

Ne place, nu ne place, moralitatea unidirecțională, acest mecanism primitiv și sinistru care încă mai funcționează deși ar fi trebuit să moară de vreo țâșpe zeci de ani încoace, este unul dintre motivele pentru care hărțuirea sexuală e departe de a fi recunoscută ca problemă reală și pentru care multe victime nu vor avea niciodată curajul să iasă la rampă și să arate cu degetul un agresor care va merge mai departe și va traumatiza alte femei. Doar pentru că poate și i-a zis taică-su: „nu fi bleg, bă, ^&*($& tot ce prinzi, că o viață ai”. Educație, dreptul la intimitate, înțelegerea faptului că din punct de vedere sexual, bărbații nu au niciun privilegiu, nu există niciun dat strămoșesc, iar „pușca și cureaua lată” e de rahat. Și cântecul ăla sinistru, cântat la nunți de mire de gât cu băieții pentru că, nu-i așa, e ok că să cânți cu tristețe în noaptea nunții că ți s-a terminat bărbăția, și conceptul din spate.

p.s. și eu am niște povești #metoo, de la strigat după mine pe stradă, până la clientul care mi-a pus mâna pe genunchi în ședință. Recunosc că nu-s cu toate țiglele pe casă și sunt un om furios din principiu. Pe ăia care au strigat după mine i-am înjurat cu sete (după ce am pedalat până la o distanță sigură, evident). Pe italianul libidinos, care-mi zâmbea cu gura până la timpane, l-am luat deoparte după ședință și i-am zis cu un zâmbet larg și extrem de prietenos că îl fac de râs în toată firma și-i fac laptopul guler, la prima mișcare. Aveam privire de nebună. A înțepenit. Am zâmbit cordial în continuare și am plecat de lângă el ca o doamnă.

Sursa foto, aici.

 

Urbane: „Dacă e bani, la București e distracție

Râd mereu cu mama, când ne-amintim de o vecină de acasă, născută în buricul satului și măritată în buricul Capitalei. Când venea acasă, în vacanțe, discuția arăta cam așa:

„Și cum e la București, X?”

„Mă, e bine la București. Dacă e bani, e distracție”

Uite că se fac în toamna asta vreo 13 ani de când sunt în București și de fiecare dată când mă ciocnesc de anomaliile orașului care m-a adoptat, mi-amintesc că „dacă e bani, e distracție”. Zilele trecute, în Rahova, o femeie a strâns după câinele ei. A venit pregătită de acasă, cu punguța, pentru plimbarea de dimineață, iar eu mă minunam ca de un miracol în Dealul Mitropoliei, când se înghesuie poporul în frig, de Sf. Dumitru.

Marțea trecută, am ajuns la poștă cu jumătate de oră înainte de deschidere. Încurcasem programul de sâmbătă cu cel din timpul săptămânii. Eram prima la ușă. Am băut o zeamă de cafea de la automatul de vizavi și am fumat o țigară. Lângă ușa poștei. Când s-a deschis poșta, nu mă întrebați cum, am fost a treia la coadă. Propunere de studiu antropologic: istoria formării cozilor/adunărilor ad-hoc/mulțimilor în stație, când controlorii coboară pe cineva. E un soi de fenomen magic, ale cărui rădăcini sunt bine înfipte în mentalul colectiv al mahalalelor de București. Când mi-a venit rândul și am prezentat recomandata, poștărița a aruncat o privire scurtă și a zis (la fel de scurt): „e ANAFUL. A plecat ieri”. Eu: „Păi, din câte știu eu, recomandata e valabilă 10 zile. A venit joi. Azi e marți.” Ea: „E al doilea aviz, doamnă.” Eu: „Bine, dar nici pe primul nu l-am primit!” Ea: „Nu e problema mea, doamnă.” Case closed, părăsește incinta.

Apropo de ANAF, au trecut un an și șapte luni de când am depus solicitarea de transfer între Sectorul 2 și Sectorul 5. Acum vreo 9 luni, biroul din Sectorul 5 a primit un dosar cu 3 pagini (după 5 ani de PFA), iar Sectorul 2 zice că și-a încheiat socotelile. Acum, Sectorul 2 emite deciziile de impunere, plata impozitului se face în Sectorul 5.

„Mă, e bine la București. Dacă e bani, e distracție”

91. Vremuri bune.

Acum treișpe ani, când am venit în București, la facultate, se băgaseră în circuit noi-nouțe troleele 90, 91 și 69, pe ruta Drumul Taberei-Universitate (orientativ). Eram înnebunită după ele, că erau verzi și frumoase, curate și aveau ecrane. În toate trei, vocea care anunța stațiile era profesională și sobră la Drept, jucăușă la Medicină și de-a dreptul erotică, la Cișmigiu: „Urmează stația… (pauză) Grădina Cișmigiu”. Dacă nu mă credeți, încercați. Troleele arată ca după război (vina e împărțită între RATB și călători, din punctul meu de vedere – am văzut ce minuni pot face, pe ruta treijdoiului) și miros ca o alee în spatele unui club de noapte. Doar vocea a rămas aceeași, cu intonația inconfundabilă și temperatura de ciocolată topită.

Astă vară, când la vot au ieșit doar 30% din bucureșteni, am realizat că, oricât l-aș iubi, mai am mult de lucru, în metrul meu pătrat, până când normalitatea va înceta să fie motiv de mirare, în București. Apropo, bine că mi-am amintit. Cui trebuie să dau un mail (vreun departament subordonat Primăriei de sector, bănuiesc), ca spațiul cu bătătorul de covoare, de lângă scara noastră, să fie transformat în loc de joacă pentru copii? Muncim cot la cot, nu e problemă, dar înțeleg că am nevoie de aprobare și de niște avize, să facem o treabă lângă bloc, la primăvară. În clipa asta, spațiul e îngrădit și închis cu lacăt, nimeni nu intră/nimeni nu iese, iar covoare nu se mai bat de ani de zile. Între timp, copiii de pe scară se joacă printre mașini parcate.

So?

Alde Banciu

Despre mama mea și superputerile ei

Am fost un copil curios și, zice mama, precoce. Pe la trei ani și jumătate, mama a cumpărat o lenjerie de pat cu litere colorate și desene ilustrative (țin și acum minte Regina care se odihnea în litera Q). Am învățat destul de repede alfabetul și de aici a început distracția. Pe la 5 ani și jumătate, aveam primul meu abonament la bibliotecă. Mama mă urmărea îndeaproape și mă ghida spre povești care să mă stimuleze și să îmi stârnească și mai mult interesul pentru lectură. Mă cam plictiseam în clasa întâi, dar nu a fost așa de rău, până la urmă, erau atâtea lucruri de făcut, atâtea povești de citit.

Mama și eu (aveam vreun an și ceva)

Printr-a treia sau a patra, am descoperit Cireșarii (Chiriță) și La Medeleni (Teodoreanu). Ionel Teodoreanu e unul dintre favoriții mamei mele, am prins și eu microbul (mai târziu, l-am descoperit și pe Păstorel, altă poveste, atât de mult umor!). Mama a ascuns ultimul volum din serie, pentru că i se părea că-s cam mică pentru prima mea ciocnire serioasă cu suferința în literatură. L-am găsit, l-am citit și am plâns pe săturate. Apropo de Cireșari, am căutat săptămâni întregi Castelul celor două cruci (am avut convingerea că e pe la Piatra Neamț).

Am găsit acum ceva vreme prin debara jurnalul acelei perioade și primele mele două romane, scrise în clasa a 6-a și a 7-a, să i le fac cadou mamei mele, de ziua ei. Acum

Rochia cu pricina.

mă bucur că semăn cu bunicul meu dinspre mamă și strâng cu încăpățânare tot soiul de lucruri care au însemnat ceva important, la un moment dat (da, într-o cutie pe dulap, se odihnește rochia mea de banchet: scurtă, roz, cu fire argintii prin ea, eram slabă moartă, adorabilă și la limita kitsch-ului). Mama m-a lăsat să îmi satisfac moftul de designer, pentru banchetul de clasa a 12-a, în ciuda oarecum clarei lipse de inspirație estetică. Nu a fost rău, a fost … perfect pentru fotografiile pe care le privesc acum, după mai bine de 10 ani și mă minunez, întrebându-mă ce am avut în cap când am ales roz pal și spate gol.

Revenind, în fiecare an, de ziua mamei mele, eu și frate-miu pregăteam cu minuțiozitate serbări în casă, la care lucram cu săptămâni bune înainte. Decoruri, program, repetiții, tot tacâmul. Munceam amândoi pe rupte și aveam aceleași emoții pe care le-am fi avut dacă am fi avut reprezentație în fața unei săli pline. Ah, frate-miu. Două firi complet diferite, dar mereu apropiați. Când eram copii, mama ne învăța să nu ne pârâm și să împărțim mereu lucrurile bune (asta mi-a prins bine mai târziu, în cămin). Ne băteam, ne scoteam ochii, dar o făceam cavalerește și, mai ales, fără să ne purtăm pică. Ne-a prins bine pentru că puteam fi amândoi al naibii de încăpățânați și de competitivi. Ne plăceau sărbătorile, dulciurile făcute de mama și păcăleala anuală că Moș Crăciun „acum a zburat cu sania prin față”, în timp ce noi doi îl colindam pe bunicul. Era atât de convingătoare, încât am avut certitudinea într-un un an că am văzut sania zburând prin grădinița din față. Apropo de dulciuri, anul trecut, când i-am vizitat pe ai mei de ziua mea, nu tort mi-a trebuit. Cel puțin nu în sensul clasic, ci acele turte rupte pe care ni le făcea mama de Crăciun, când eram copii. Un strat de turtă, zahăr/miere, nucă. Un strat de turtă, zahăr/miere, nucă și tot așa. Lăsate câteva ore bune să se însiropeze ca lumea și, după aia, cât încape!

A trecut timpul, am păstrat și dezvoltat pasiunea pentru citit a mamei mele și curiozitatea

Mama e expertă în selfie-uri și photobombing

pentru ce se întâmplă în jur. Sunt și oleacă militantă, tot de la mama moștenire, într-o combinație nefericită cu un simț acut al dreptății (glumesc, glumesc, e cea mai bună combinație, nu aș visa să fiu altfel). Thanks mom, for that.
Acum, mama mea se numără printre românii care au fost nevoiți să caute muncă în străinătate, în Italia, pentru că munca de acasă nu mai există de ani de zile. În continuare îmi trimite pachete ca pe vremea când eram la liceu sau la facultate, îmi ambalează bunătăți în hârtie colorată și le etichetează. A învățat italiană cu gramatica în brațe, la 40 și ceva de ani, a învățat Internet cu frate-miu alături și cum să bijuterească un smartphone de una singură, pe principiul trial-and-error. Acum este expertă în social media, e selectivă, mofturoasă în materie de share & like. Are o colecție impresionantă de selfie-uri (doar pentru ochii noștri) și se pricepe la photobombing. Facem schimb de pachete: mama îmi trimite ulei de măsline, dulcețuri făcute în Italia și carciofi marinați. Eu îi trimit pachete cu Dan Lungu, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști și Lucian Dan Teodorovici. Ea îmi trimite link-uri cu sugestii pentru balconul și bucătăria pe care nu le mai termin de renovat odată, eu îi trimit toate articolele mele să le citească și să le critice/corecteze. Dezbatem treburi cotidiene pe skype și ne plimbăm fără direcție, când vine în țară. I-am savurat bucuria când am fost la Operă și ne-am distrat teribil la mall, la Shaun the sheep (nu, nu există replici pe toată durata animației)
Vă povestesc toate astea, cât pot eu de sintetizat, pentru că azi e ziua mamei mele și pentru că am simțit nevoia să să vă povestesc ce om fain e. Mama mea e deșteaptă și puternică, savuroasă și ironică, hotărâtă, de neoprit. La mulți ani, mămuca mea dragă! Te aștept acasă cu idei bune de umblat brambura împreună și cadoul pregătit!
Andruș

 

 

Fotbal, fete și discriminare de gen: Banciu șutează și … autogoool!

Despre micile mele bătălii în varii situații sociale nu prea povestesc pe aici, dar asta îmi stă pe creier. Să fim cinstiți: fiecare are demonii lui. Ai mei țin de egalitatea de șanse și discriminarea de gen și în special de programarea precoce a puștilor și puștoaicelor, toți educați de foarte mici să nu își depășească limitele specifice rozului și albastrului de pe haine. Există treburi de băieței și treburi de fetițe, jocuri de fetițe și jocuri pe care se cam cade să le practice doar băiețeii. Apropo, v-am zis de prietena mea care ne-a povestit că educatoarea de la grădiniță i-a recomandat cu căldură să-și îmbrace fetița cu pantalonași mai lungi, pentru că pulpele dezvoltate ale fetiței ar putea stârni băiețeii de grupa mare (știu, vă trebuie vreo două minute să treceți peste hiperventilat și wtf??) și a sfătuit-o să alerge mai puțin și să fie mai rezervată, să se joace frumos ca alte fetițe?
Revenind, tre să vă povestesc episodul de pe terenul școlii; e păcat să rămână nepovestit. În scurta vacanță de Paște la părinții prințului consort, scot nepotul din dotare la bătut mingea pe terenul școlii de lângă bloc. Da, în orașul liniștit și plin , poți intra pe terenul școlii (cu gazon artificial!), în afara orelor, să bați mingea sau să alergi. Capitala, tărâm regal, are niște regulamente nițel diferite, pentru terenurile betonate din curtea școlii. Dar divaghez… Ies cu puștiul de clasa a doua la tras la poartă, descopăr că nu-s chiar rea la lovituri cu efect, puștiul se distrează. Ne privesc chiorâș niște pușlamale de la cealaltă poartă, unul mă strigă la un moment dat, când scapă mingea în jumătatea noastră de teren: „Doamnaaa, dați-ne și nouă mingeaa!” Vârsta din capul meu și numărul de pe tricou nu se mai pupau brusc, dar cu asta m-am obișnuit. If you act 20 long enough, you’ll be 20 eventually, right?

Buuun, am dat și ieri o tură, prinsesem gust și aveam amândoi poftă și de un pic de competiție. Pe teren, una dintre porți era ocupată de o gașcă de băieți – cu coechipierul meu și „doamna”, între ei nu prea se anunța un sezon bun pentru echipă – iar cealaltă poartă, de un domn măricel, genul suporterului câine până la moarte, care savurează un meci bun doar cu o blondă spumoasă și niște semințe să le tot spargi în dinți + progenitura, un puști încrâncenat, simpatic în felul lui, cam MacDonalds-plinuț, dar pe drumul cel bun (bătea totuși mingea pe teren cu taică-su). Ne alăturăm echipei restrânse, mai mult nepotul entuziast, eu rămân oarecum tacit pe dinafară, pe post de băiat (fată?) de mingi. Al meu e mai bun decât al domnului, domnul își motivează fiul, cum poate el mai bine: „uite, mă, (zice arătând spre nepot, să îi zicem pușlamaua blondă), ăsta trage mai bine la poartă decât tine, deși tu te-ai antrenat” (îmi închipui ce poftă de joc mai are puștiul lui cu așa o abordare). Eu recuperez constant mingea din decor și urmăresc cu interes ce se întâmplă. Domnul obosește, iese din poartă, se pregătește de plecare. Între timp, intru eu, puștiul lui continuă să tragă la poartă, i le apăr (soarta, my friend), și-l aud pe taică-su, cu o delicioasă batjocură în voce: „Hai, mă Macdonaldescule (să zicem), nu ești în stare să marchezi cu o fată în poartă! Hă hă hă” (nu cu răutate, dar cu deja obișnuita desconsiderare implicită în voce). Recunosc că, din frustrare, nu i-am lăsat puștiului nici măcar un singur gol, dar nici eu nu-s întruchiparea blândeții oricât aș vrea. Pleacă domnul fotbalist și băiatul lui, rămânem noi doi, eu clar nemulțumită de lipsa de revanșă (nu mi s-a părut nici locul, nici momentul să țin vreo prelegere legată de cât de ofensator e să zici „lovești ca o fată” sau „ce, mă, te bate o fată (la sportul x, y, z)?”

Apare o fetiță de vreo 6 ani, în peisaj, se plimbă stingheră pe marginea terenului. Da, e îmbrăcată în roz, m-a pufnit și pe mine râsul de cât de frumos se închide cercul. Eu și pușlamaua blondă  continuăm să jucăm. După vreo câteva minute, iau decizia care va aduce pace în lume, va acoperi găurile din stratul de ozon și va reduce diferențele de salarizare între femei și bărbați. Chem fetița pe teren să se joace cu noi. Se apropie timid, primul șut e nesigur, cu vârful cizmei, mingea zboară la naiba. Eu și pușlamaua o încurajăm, îi arătăm cum să lovească. Prinde curaj, îi place, crește inima în mine de bucurie!. Presetările sociale care impun bariere stupide între sexe vor dispărea, bravo, Banciule, doi copii joacă un joc pe teren, fără să conteze că unul dintre ei e o fetiță în roz.

Fetița s-a întors brusc spre mine, în timp ce jucam, cu o expresie plină de curiozitate. Ce a urmat a fost mirific și jur că nu exagerez discuția cu nimic:

Fetița: Doamna, sunteți mama lui?

Eu: Nu, nu sunt mama lui.

(se codește, mai șutează o dată).

Ea: Sunteți dădaca lui?

Eu: Nici dădaca. Fii atentă, când lovești mingea poți să îți iei un pic de elan, uite așa.. (îi arăt)

Ea (imperturbabilă, după un șut destul de bun): Moșica lui?

Eu (contrariată și începea să mi se citească pe față că îmi pierd răbdarea): Mo-ce??

Ea: Moșica.

Eu: Nici mămica, nici moșica, nici dădaca.

Ea: Prietena?

Eu (cu ochii ieșiți din orbite): Cum, cum? Nu ți se pare că e cam mic pentru o prietenă de vârsta mea?

Ea (chicotește și se îndreaptă energic spre minge): Am zis să zic și asta.

Evident, fetița era doar curioasă să înțeleagă ce soi de echipă formau tanti cu ochelari cât jumătate de față și băiețelul blond cu pistrui, dar pentru o secundă,doar pentru o secundă , am picat în capcana preconcepțiilor și mi-a venit MIE să îi șuier la ureche: „Lasă prostiile astea mondene, că de asta ne iau băieții peste picior și fii atentă la joc, mama ei de stare civilă!” M-am abținut și am savurat în liniște momentul în care, comentând jocul pe drum spre casă, partenerul meu de joc a zis foarte relaxat: „nu contează că e băiat sau fată, contează să poată lovi mingea”. Banciu: 1- Discriminare de gen: 0, ladies und gents!