Stimați vecini din fața blocului,

Ați coborât să vă deszăpeziți mașinile, ceea ce pot înțelege. Articulațiile voastre îmbrăcate în grăsime (după sărbătorile balcanice, cu băgat la ghiozdan până la loc comanda) nu prea mai suportă mersul mai mult de 10-15 minute, iar mașina e o prelungire esențială a ființei voastre. Noot! Ce nu înțeleg eu este de ce, când ați coborât cu lopețile în mână (vorbim de 6-7 oameni) și v-ați îndreptat către prețioasele voastre mIMAG2083așini, nu ați pus lopată de la lopată și nu ați curățat scara și aleea ce dă în parcarea din fața blocului. 3-5 minute de treabă.

Când m-am dus să iau lopată din piață, nu erați în fața blocului. V-am găsit când m-am întors, curățându-vă cu sârg mașinile. M-am înfuriat subit, am preluat eu prima tură de deszăpezit (schimb de ture cu prințul consort). Abia așteptam oricum să fac asta. Îmi plăcea să ”dau zăpada” când eram copil și mă încântă teribil mișcarea și agitația în aerul rece, iar acum aveam ceva de demonstrat. Așa că am ieșit la demonstrat în fața blocului. Poate, poate, pe principiul din Popa Tanda (al lui Slavici), mi se alătură vreunul dintre hăndrălăii din fața blocului și curățăm aleea, treptele, rampa pentru persoane cu handicap și cărucioare, până nu îngheață zăpada și devin impracticabile.

Cu ce m-am ales: cu niște priviri vag disprețuitoare ale domnilor care, până am ajuns eu la exasperatedjumătatea aleii, și-au terminat de deszăpezit mașinile și le MĂTURAU meticulos geamurile și capota, cu o țigară în colțul gurii și un aer satisfăcut, bărbătesc. Deh, treaba bine făcută, mașina dezgropată șamd. Doamnele din bloc m-au privit cu milă, nu se cade ca eu, fată, să dau cu lopata, în fața blocului (pe bărbații care piguleau la patru roți, ca la sfânta treime nu păreau să îi vadă). Ba mai mult, o vecină mi-ai zis drăgăstos: ”Păi ce, măi fată? Tu ai forță să dai la lopată? Tz tz tz!”

Stimați vecini din fața blocului (cu neveste cu tot, să nu discriminez),

Rețineți că progeniturile voastre fac ce faceți și voi, cât de umani și civilizați sunteți voi, atât de civilizate și umane vor fi și ele. Dacă sunteți mârlanii care-și deszăpezesc mașinile fără să deszăpezească drumul de acces către ele, aceiași mârlani fără prea multă considerație vor fi și copiii voștri. Dacă sunteți gherțoii (care e femininul pentru gherțoi?) care-și scot câinii la plimbare (mi-am adus aminte, o să umplu scările cu afișe cu legea care zice să fiți civilizați) și lasă în urme recolte bogate de rahat. Rețineți, dragi vecini, că dacă voi aruncați gunoi pe geam, maimuțele alea mici (care nu au nicio vină, decât pe cea de a crește în niște case de mârlănei de Capitală) nu se vor obosi să mai ducă punga de gunoi la ghenă, ci o vor arunca direct de pe balcon, în capul oamenilor care trec pe lângă bloc. Frumoase perspective, nu?

Cu alte cuvinte, stimați vecini (femei, bărbați, copii),

”Datul zăpezii” e o activitate mișto, la care și nevestele, copiii și cățeii pot participa. Pe principiul ”the more, the merrier”, dacă ne mobilizăm rapid, spațiul comun e trăibil într-o clipită. Și ne și cunoaștem mai bine (că tot abia răspundem la salut), și ne și distrăm. Și nu mă determinați să îmi doresc să vă îngrop mașinile în zăpadă, pentru purul meu amuzament.

 

Vecina de la 6

** Blueser loser **

Moment de respiro, o ţigară aprinsă, o gură de cola stătută (sticla de vin aşteaptă cuminte să fie desfăcută, iar momentul este amânat ad infinitum, pen’că, uneori, nu sexul în sine contează, ci aşteptarea, expectativa savurată pe îndelete, „mamă, cum o să fie, o să fie memorabil”). Personajul nostru se cheamă Gogu, pentru că, aşa, nu îl ia nimeni în serios şi o poate face pe nebunul netulburat. Gogu poate să uite să-şi plătească chiria vreo trei săptămâni, pentru că e băiat bun şi proprietăreasa are un băiat de vârsta lui (june de vreo patruj’ de primăveri vizibile pe începutul de chelie şi coada slinoasă, de rebel fără cauză). Gogu întârzie la muncă, în fiecare zi dată de la Dumnezeu, şi, uneori, apare un pic fumat. Nu mult, ci suficient cât să treacă peste plictiseala îngrozitoare a celor 8 ore de explicat clienţilor cum se montează dispozitivul cutărescu şi de ce „nu se vede mausul pe ecran”. Cu două-trei fumuri trase strategic, la intervale potrivite, Gogu duce ziua în spinare și face slalom discret printre femei isterizate și pline de întrebări tâmpite, ca Internetul de informații nefolositoare, pentru paranoici, și printre mucoși care se visează șefi de sclavi, în puținele minute în care nu răspund robotic ”Serviciul clienți, mă numesc Dan, cu ce vă pot ajuta astăzi?”

Gogu e un artist neînţeles şi e convins în sinea lui că, dacă s-ar fi născut cu un centimetru mai la stânga (alt continent, alt secol, altă culoare – detalii nesemnificative), ar fi fost un memorabil Robert Johnson. Ar fi fost un suflet bătrân, înecat în suferințe vechi de istorie și de povești purtate pe Mississippi, dacă nu s-ar fi născut pe o robert johnsonstradă ferită de zgomot, din Berceni, și ar fi imprimat ritmul aromat al blues-ului, lehamitea cronicizată de om care le-a văzut pe toate, în buricele degetelor, dacă nu era afon de la mama lui. Afon, lipsit de talent la desen și incapabil să calculeze mai mult de trei mutări în avans la șah. Asta nu îl împiedică pe Gogu, suflet născut bătrân, să ardă gazul la fiecare sindrofie cu iz de cenaclu literar sau adunare de folkiști melancolici și să toarne aceeași poveste, despre cartea lui neterminată de ani de zile, ficțiune fără pereche, pe fundal istoric, așa cum nimeni nu a reușit să scrie, panoramică și suculentă. Căci, să fim serioși, dacă era incapabil să mimeze talentul muzical sau pe  grafic, Gogu are abilitatea nemaivăzută de a simula talentul scriitoricesc și de a convinge naive poete, aflate la limita legalității consimțământului, că se află în apropierea unui vulcan literar care e gata să erupă, să răstoarne literatura și să ofere lumii oglinda de care are nevoie, că doar lumea e sătulă de consumism, de corporație și de treburile astea triviale. Când ține poliloghia, cu aerul distrat al scriitorului absorbit de universul din mintea proprie, Gogu își frământă ecusonul de acces în buzunarul hanoracului, ca nu cumva să o ia razna și să ajungă să-și creadă propria poveste….

(va urma)