Vine, vine priimăvaraaa!

Se topeşte zăpada şi scade probabilitatea să ne rupem picioarele, deşi măcar o mână luxată mi-ar fi oferit vreo câteva zile bune de leneveală acasă. Am biroul plin de mărţişoare şi de flori şi mi s-a spus „La mulţi ani de ziua femeii” de vreo 4 ori, ieri. Să ne înţelegem: 1 martie nu este ziua femeii, ci prima zi calendaristică a primăverii. Se numără babe: de la 1, la 9, alegeţi-vă una, fără să consultaţi starea vremii înainte – nu trişaţi – şi anul va fi la fel de liniştit sau de agitat ca baba aleasă. Dacă stau să mă gândesc bine, nici măcar 8 martie nu e ziua femei, ci ziua mamei, aşa că zic pas şi de data asta. 😀 😀  L-aş putea, în schimb sărbători pe Frédéric Chopin (n. 1 martie 1810) pentru că, din când în când, mă mai scoate din cotidian şi mă plimbă prin propria minte, armonios.

Apropo, după nebunia de 1-8 martie, credeţi că zonele Unirea (metrou – 32) şi Romană vor redeveni practicabile? Mai există vreo scuză pentru negustorii ambulanţi care blochează drumul şi mă fericesc cu câte un „cucoană, nu vezi pe unde mergi?” să se lăfăie pe trotuar, rugându-mă să plutesc diafană deasupra lor?

Bine, nici eu nu sunt mai brează, cel puţin de vreo săptămână, pentru că m-am apucat voiniceşte de Arthur & George (Nemira, 2007), semnat de Julian Barnes, şi mai uit să văd pe unde merg. Chit că am zis că mă las de astfel de drăgălăşenii, romanul este de-li-cios. Englez până în măduva oaselor (born and raised in Leicester), Julian Barnes jonglează cu eleganţă cu două personaje fascinante: Sir Arthur Conan Doyle himself (creatorul lui Sherlock Holmes) şi George Edalji, tânărul avocat de sorginte parsă, al cărui tată este vicar într-o comunitate englezească destul de conservatoare, clevetitoare şi, aparent, niţel rasistă. Textul e fenomenal, lipsit de excese scriitoriceşti inutile, ironic şi amuzant, iar personajul Arthur Conan Doyle este un univers în sine.

Povestea devine şi mai interesantă în momentul în care Sir Arthur, creatorul atâtor cazuri complicate, rezolvate de Sherlock Holmes, se hotărăşte să rezolve cazul cât se poate de real al lui George Edalji, victima unei grave erori judiciare şi nu numai. După ce, în prima parte, personajele evoluează separat şi, vreau-nu vreau, se creează ataşamente şi antipatii, Arthur Conan Doyle şi George Edalji se întâlnesc, personalităţi complet diferite în multe privinţe, apropiate de pasiunea pentru logică.

Nu am terminat-o, mor de curiozitate să văd cine, ce şi cum, dar, fir-ar,  Arthur & George  este genul de roman naşte dulcea dependenţă, ce mă determină să nu îmi doresc să îl termin, chit că asta înseamnă să nu aflu who dunnit. 😀

Vine, vine priimăvaraaa!

A.

Publicitate

Bursa pe Nobel

Pe peretele SemneBune, s-a pus de o bursă de pariuri pentru câştigătorul de anul acesta al premiului Nobel pentru literatură. Visătorii şi patrioţii speră să vină Mircea Cărtărescu acasă, cu un  Nobel. Nu contest valoarea literară, dar parcă e niţel cam devreme pentru un Nobel unui autor care în ultimii zece ani a alunecat mai mult pe panta mondenului.

Entuziaştii se bucură de cota de 8/1 ce îi revine lui Haruki Murakami, scriitor japonez care ar fi practic al treilea ce duce acasă un Nobel pentru literatură, după Yasunari Kawabata (1968) şi Kenzaburō Ōe (1994). Drept e că, în ultimii ani, numele lui Haruki Murakami a căpătat crescândă notorietate.

Totuşi, eu aş zice că, anul acesta, Nobelul ar trebui să meargă către Philip Roth sau către Amos Oz (whom I just love).

Să vedem.

p.s. Dacă publicul e agitat aşa, pe forumuri, cu câteva ore înainte de desemnare, vă daţi seama ce emoţii are Mircea Cărtărescu? 😀

Cine a terminat ”Apărarea Lujin” și cum a reușit?

Am încercat să citesc „Apărarea Lujin” (V. Nabokov – t.o. Zashchita Luzhina, 1930). Romanul scris în perioada emigrării autorului către Berlin îl are drept personaj central pe Aleksandr Ivanovich Luzhin (Lujin), un individ retras, izolat din punct de vedere social, bine ascuns în propria minte, consumată de pasiunea pentru tabla de şah. Mutările se perindă în mintea acestui personaj fără a avea măcar nevoie de o tablă de şah propriu-zisă în fața ochilor. Citind romanul, am trăit cu senzația că și mintea autorului a funcționat după reguli proprii, dând naștere unui volum neobișnuit, destul de greu de digerat, în care anumite pasaje au cerut o recitire mai atentă.

Culmea e că volumul mi-a amintit mult de un prieten obsedat de muncă, programator pasionat, care, după o sesiune de lucru de 10-11 ore, nu reușea să se deconecteze. Habar nu am ce se petrecea în mintea lui, dar bănuiesc că e vorba de aceeași tablă de șah, pe care putea muta piese invizibile ochiului meu. L-am întrebat odată la ce se gândește. Știu că e o întrebare, în esență, stupidă, dar era bietul om așa de încruntat și de rupt de lumea din jur, încât nu m-am putut abține. Replica a fost la fel de seacă așa cum fusese și întrebarea mea: ”La cod sursă.” Say whaa?

Concluzia zilei? Dragii mei, dacă reușiți să parcurgeți ”Apărarea Lujin” până la capăt sau sunteți acei oameni, atât de pasionați și de absorbiți de o idee, de un raționament, încât realitatea începe să își piardă contururile, vă rog, spuneți-mi și mie cum faceți! În primul caz, poate mă lămuriți cum ați reușit să parcurgeți textul fără a vă ieși din minți iar în al doilea, cum reușiți să atingeți acel punct în care o idee vă acaparează, naște atâta energie, încât cotidianul rămâne uitat în urmă.

Lectură plăcută!

Lecţie de rafinament literar

Am zis că încep să strâng vechile mâzgăleli şi să le pun bine. Recomandarea de mai jos a fost făcută prietenilor mei virtuali (Facebook) acum mai bine de un an:

Muriel Barbery. Eleganţa ariciului. (Nemira 2009).

Prima carte pe care am îndrăznit, cel puţin până acum, să o recomand fără a fi terminat-o. Am râs, am plâns (exagerez de dragul discuţiei, evident), am exclamat în gura mare pe stradă, în metrou sau în cadă, citind-o. Îmi vine să fac tot soiul de comparaţii triviale de care încerc să mă feresc (de tipul celor gastronomice, uşor nepotrivite contextului). M-am bucurat de poveştile spuse în paralel de o portăreasă de 54 de ani, al cărei intelect şi a cărei cultură (ştiu, e un clişeu toată fraza de mai sus, dar spun vorbe care s-au mai spus şi încerc, jur că încerc, să rup bariera pe care intelectualii ori consumatorii ca mine o tot ridică, rutinând minunile astea de cuvinte), ce spuneam? A, da. Portăreasa de 54 de ani care, pur şi simplu, nu e ce pare a fi. Şi puştoaica aparţinând clasei privilegiate (a bogaţilor snobi și absorbiți de universul îngust al prosperității lor), puştoaică înzestrată cu o inteligenţă fascinantă şi un teribilism preadolescentin pe măsură. Am de toate până acum, un potpuriu fenomenal, literatură, filosofie, psihologie, amuzament, fărâma de depresie care chinuie orice fiinţă înzestrată cu abilitatea de a judeca dincolo de măruntele chestiuni cotidiene. Glumele sunt de o subtilitate genială, mai ales în contextul în care fiecare dintre cele două personaje e blocat într-o lume căreia nu îi aparține, trecând peste inconveniente cu umor (presărat pe ici, pe colo cu sarcasm).
Bun, trebuie să trag o concluzie. „Eleganţa ariciului” e romanul captivant pe care nu îl laşi din mână, mort de curiozitate să afli ce i-a trecut autoarei prin cap şi ce are de gând să scoată din personajele sale. Nici eu nu ştiu. Şi nici nu vă voi spune când aflu. Vă voi da în schimb ceva: un pasaj pe care îl iubesc cu toată inima mea pentru că rezumă lupta mea cu morile de vânt – încercarea de a păstra limba pură de dragul limbii, în acest context înfiorător în care progresul tehnic duce la percepţia limbii ca fiind nu un organism viu şi fascinant, ci un instrument „user-generated”:
„Să le spui unor adolescenţi care ştiu deja să vorbească şi să scrie că gramatica la asta serveşte, e ca şi cum i-ai spune cuiva că trebuie să citească o istorie a closetelor de-a lungul secolelor pentru a şti să facă bine pipi şi caca. E lipsit de sens! Măcar de ne-ar fi demonstrat , cu exemple, că e necesar să cunoşti o serie de lucruri despre limbă ca s-o foloseşti bine, mă rog, de ce nu, e un prealabil. Depildă, că a şti să conjugi un verb la toate timpurile te fereşte de-a face greşeli grave care să te facă de râs în faţa lumii la o cină mondenă („Aş fi venit mai devreme, dar greşisem drumul). Sau că, pentru a scrie o invitaţie în regulă la o mică serată la palatul Versailles, este foarte folositor să cunoşti regula acordului adjectivului calitativ epitet: te scuteşte de ceva de gen „Dragi prieteni, vreţi să veniţi la Versailles astă-seară? Aş fi deosebit de încântat. Marchiza de Grand-Fernet.” Dar dacă doamna Maigre crede că doar la asta serveşte gramatica… S-a ştiut să se rostească şi să se conjuge un verb înainte de a se şti că e verb. Iar dacă ştiinţa poate s-ajute, nu cred totuşi că asta e decisiv. Eu cred că gramatica este o cale de acces la frumuseţe. Când vorbeşti, când citeşti sau când scrii, simţi dacă ai compus o frază frumoasă sau dacă eşti eşti pe cale să citeşti una. Eşti capabil să recunoşti o topică frumoasă sau un stil elegant. Dar când faci gramatică, ai acces la o altă dimensiune a frumuseţii limbii. A face gramatică înseamnă a decortica limba, a examina cum este ea făcută, a o vedea goală-goluţă, într-un fel. …” Puştoaica e responsabilă pentru acest comentariu atât de simplu şi de fascinant. Rămâne să citiţi cartea pentru a afla mai multe despre contextul în care a fost făcut, despre punctele comune între cele două personaje (unele subtile, altele evidente), despre Ana Karenina, motanul Leo şi domnul Ozu, haiku şi ceaiul de iasomie. Traducerea este elegantă și se simte ”mâna” unui traducător pasionat.

Lectură plăcută!