Eveniment proaspăt şi un pic de tango

Am deschis laptopul cu chef de scris pentru că am asistat la o scenă adorabilă, pe drum: pe peronul metroului, jos, la Unirii 1, se dansa tango. Un difuzor suficient de mare să inunde pasajul răspândea acorduri vechi, cu aromă interbelică, iar pe peron, perechile  se înlăţuiau cu patos, în aplauzele publicului adunat ad-hoc, pe pasarelă. Inclusiv perechea în vârstă (domnul avea o pălărie elegantă, de fetru, iar doamna îşi ţinea poşeta delicat, pe braţ), aflată pe ringul improvizat, ţinea pasul cu graţie.  Am căscat gura cu admiraţie, ceva vreme, întrebându-mă dacă mi-aş putea lua inima în dinţi să încerc. Mă fascinează evenimentele de genul ăsta, care antrenează mulţimea şi opresc lumea din mersul ei obişnuit, măcar pentru câteva minute. Mi-ar plăcea, dacă nu particip, măcar să asist la un flash mob, pentru vibraţia pe care o generează. Cât de tare e să te opreşti un pic din alergătura cotidiană, să respiri câteva clipe şi să bâţâi din picior cu un zâmbet larg pe faţă, cot la cot cu necunoscuţi la fel de încântaţi!

Apropo de asta, am găsit pe youtube un eveniment similar, în acelaşi punct: staţia de metrou Unirii 1:

Revenind la evenimentul menţionat în titlu, voiam să anunţ cu fast şi pompă că vine Gaudeamus peste noi! În perioada 23-27 noiembrie 2011, Radio România adună în Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti, edituri, scriitori, librari şi cititori la cel mai mare târg de cultură din ţară. Anul trecut, evenimentul a strâns aproximativ 100.000 de vizitatori şi, lăsând la o parte criza, măcar pentru câteva momente, anul ăsta, Gaudeamus vă face poftă de citit: promoţii, scriitori români pe care aveţi ocazia să îi cunoaşteţi, carte, carte, carte! Cu alte cuvinte, dragii mei, puneţi deoparte bănuţi, mai tăiaţi din raţia de tutun şi de tequilla (:D) şi daţi o fugă la Romexpo.

Şi, pentru că aşa mă încântă să văd prospături care înmoaie un deget în literatura română (şi, apoi, toată mâna), pe 26 noiembrie, la Gaudeamus, Andrei Zbîrnea, un ghem de energie, poezie şi nervi, îşi lansează volumul Rock în Praga, care a apărut pe piaţă în noiembrie 2011. Dacă aveţi chef de niţică poezie cu parfum muzical, aruncaţi un ochi peste lirica lui Zbîrnea şi peste blogul lui.

Literatura bună şi muzica se asezonează cu poftă de viaţă.

Bon appétit!

A.

P.s. am încercat să scap de cacofonia „pe peronul”, dar jur că nu mi-a venit nicio idee.

Bursa pe Nobel

Pe peretele SemneBune, s-a pus de o bursă de pariuri pentru câştigătorul de anul acesta al premiului Nobel pentru literatură. Visătorii şi patrioţii speră să vină Mircea Cărtărescu acasă, cu un  Nobel. Nu contest valoarea literară, dar parcă e niţel cam devreme pentru un Nobel unui autor care în ultimii zece ani a alunecat mai mult pe panta mondenului.

Entuziaştii se bucură de cota de 8/1 ce îi revine lui Haruki Murakami, scriitor japonez care ar fi practic al treilea ce duce acasă un Nobel pentru literatură, după Yasunari Kawabata (1968) şi Kenzaburō Ōe (1994). Drept e că, în ultimii ani, numele lui Haruki Murakami a căpătat crescândă notorietate.

Totuşi, eu aş zice că, anul acesta, Nobelul ar trebui să meargă către Philip Roth sau către Amos Oz (whom I just love).

Să vedem.

p.s. Dacă publicul e agitat aşa, pe forumuri, cu câteva ore înainte de desemnare, vă daţi seama ce emoţii are Mircea Cărtărescu? 😀

Incubatorul de condeie o duce bine, mulţumesc!

A început distracţia! Suntem în plin eveniment, se trimit lucrări, tot românul e poet şi prozator. Pentru cine are poftă să îşi exerseze stiloul/pixul/Word-ul (cel mai probabil), weekend-urile astea, lumea se strânge la atelierele de creaţie şi, alături de Monica Ramirez, lasă, pentru câteva ore, cotidianul deoparte (griji, rate, muncă, sistem, mai adăugaţi voi ce ştiţi că ne macină în fiecare zi) şi se apucă de scris. Unii mai timid, alţii cu mai multă îndrăzneală, toţi s-au strâns cu acelaşi gând: să scrie.

Haideţi, fraţilor, puneţi mâna şi scrieţi şi, dacă aţi făcut-o deja, fără a publica, trimiteţi. Mergeţi la Atelierele de creaţie şi lăsaţi sistemul în pace, măcar pentru o clipă. Bucuraţi-vă de energia doamnei Ramirez şi lăsaţi-vă imaginaţia să zburde (o primă provocare: ajutaţi-mă să înlocuiesc clişeul imaginaţiei care zburdă, cu ceva mai proaspăt, mai viu). Găsiţi aici toate detaliile de care aveţi nevoie

Poate, aşa cresc şansele de a mai descoperi şi alte talente decât „factorul x”, „vocea PROTV-ului” şi altele pe măsura lor: mondene, facile. Nu mă înţelegeţi greşit, divertismentul are şi el rolul lui. La fel şi presa de scandal, dar nu e suficient. Nu e suficient şi nu e normal să ajungem în punctul în care mondenul devine regula. Dacă stau de vorbă cu oameni educaţi, cu o brumă de cultură generală, un număr supărător de mare de indivizi nu au habar că s-a mai scris literatură română de la optzecistul Cărtărescu încoace.

Ştiaţi că ed. Polirom publică de ani de zile, în colecţia Ego, scriitori români tineri şi foarte buni? Dar că Ioan Slavici are doi stră-strănepoţi excepţionali, ştiaţi? Filip Florian, ale cărui volume „Degete mici” şi „Zilele regelui” (my personal favourite) au fost traduse pentru publicarea în Europa şi în State, e cerebral şi fascinant, ne oferă romanul pe care nu îl putem lăsa din mână, prinşi de poveste, de detalii, de sobrietatea tonului, de lumea care ne învăluie pagină cu pagină. Fratele său mai mic, Matei Florian, e zburdalnic şi plin de zvâc, iar „Şi Hams şi Regretel” este o plimbare pe care nu cred că am mai făcut-o aşa, de la Visul unei nopţi de vară, încoace. Aaaaa, să nu uit, tot din categoria „ştiaţi că” face parte şi faptul că cei doi Florieni au scris un admirabil roman la 4 mâini, „Băiuţeii” (2006), care te plimbă printr-un Bucureşti comunist, văzut prin ochii unor copii, o lume nouă prinzând viaţă (simboluri, personaje care populează imaginaţia şi vieţile lor), sub ochii tăi, cititorule.

Pornisem de la o idee şi am ajuns pe câmpii. Pornisem de la ideea că există un Incubatorul de condeie, încercând să demonstrez posibililor sceptici că se mai scrie literatură excelentă şi sperând să îi stârnesc pe cei care simt că ar putea scoate cuvânt cu forţă şi din piatră seacă. L-am întrebat despre mersul evenimentului, pe organizator, domnul Ciprian Burcovschi, un stimabil entuziast care s-ar lua la trântă şi cu toate divinităţile disponibile (I am being politically correct, ca BBC-ul), dacă asta l-ar ajuta să schimbe lumea măcar puţin. Cel mai simplu mi-e să citez: „Aşteptăm avalanşa de după 1 oct. vine lumea la şcoală. încep facultăţile. mediatizare bună, parteneri pentru cauză, monica ramirez brici, primul atelier 2011 – experienţe la superlativ.” Mi-a scris pe fugă între nu patru, ci patru, şase, opt chestii de făcut şi aş putea pune pariu că zâmbea şi cu ochii, în timp ce-mi răspundea.

Literatura se întâmplă în continuare. Nu s-a oprit în liceu, la admitere, în manuale. Există, se scrie şi se citeşte (dovadă, exemplul Florienilor de mai sus). Haideţi la Ateliere, citiţi o carte, scrieţi ceva, ştergeţi şi scrieţi din nou. Creierul se va face mare şi voi veţi fi nişte indivizi mai buni 🙂

A.

„Dimineaţă pierdută” sau cum am râs în gura mare cu o carte în mână

M-am apucat de citit Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută (Polirom, 2008) şi m-am trezit râzând de una singură. Vă dau şi vouă o bucată:

Uite-aşa vorbea vecinele când mă-sa mare, grecoaica, venea prin Pantilimon să-şi vadă nepoţii. N-o suferea vecinele şi nici ei, nepoţii,  n-o suferea şi, când ea le zicea să-i zică granmama, ei, dracii de copi, o striga gramamoartea… Dumnezeu s-o ierte şi pe gramamoartea, e-hei, de când s-a ales prafu de ea! Poza i-o ţine şi acu în saltar, poză făcută la Fridrihbindăr, uite-aşa ţanţoşă stă gramamoartea, cu blană la gât şi ghete nalte cu toc. Ghete elegante cu scârţ, le da cu ulei de ricin şi le-ncheia cu croşetu. Că toată viaţa avusese grijă de ea, gramamoartea, d-aia îşi şi dase o fată de suflet, ca să nu aibă copii mulţi la uşă! D-aia nu se perpelea ea nici pentru nepoţi, aşa că, bieţii de ei, când îi ajungea vreo nevoie, dădeau fuga la unchi-su, Spală-Varză, care avea casă peste drum de biserică: avea casă mare, cu gardu-nalt şi pivniţe de vin şi cu câini răi. Un zgârcit ş-ăla, un zgârcit şi un zgârie-brânză, d-aia îi şi zicea oamenii Spală-Varză…

Stilul mi se pare încântător, iar utilizarea registrului familiar, delicioasă. Personajul principal, Vica, este bătrâna de oraş, muncită o viaţă întreagă, care-şi umple ziua cu vizita la cumnată şi alte nimicuri, pe care o găsiţi şi astăzi în tramvai/troleu/autobuz, cu paporniţe după şi gânduri de depănat (pentru sine sau cu glas tare, după caz). Romanul se anunţă o picantă călătorie într-un cotidian al unor vremuri de mult uitate.

Lectură plăcută!