La mulţi ani, Alan Alda! Despre comedia care a făcut istorie

Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese, mi s-a spus. And they were wrong. I’m back (again), după o perioadă bună de timp, în care mi-am pus creierul la muncă, aici, în fiecare sâmbătă, cu (aproximativă) religiozitate. Mi s-a făcut dor de acoladele mele, aşa că, am revenit. Un pic de ironie ici, un pic de curiozitate colo şi comedie, tată. Fără umor, ne papă pe pâine integrală (că tot se poartă) capitalismul sucit, românesc, Biserica Ortodoxă Română, Fiscul şi our significant others.

Trecând la lucruri mai „serioase”, la mulţi ani, Alan Alda! La mulţi ani, maestre! Iertaţi-mi clişeul, dar nu-mi vine în minte niciun cuvânt care să aproximeze respectul pentru omul care a schimbat cursul comediei americane, dându-i substanţă: the one and only Hawkeye Pierce! Paranteză relevantă: în timp ce lucrez pe acest articol despre serialul care a scris istorie, ascult pe HBO House of Lies (Showtime, 2011 – ) şi mă gândesc cât de mult a evoluat zona serialelor de comedie americane, de la producţiile de familie, gen The Brady Bunch, Bewitched şi The Partridge Family, până la formulele muuult mai sofisticate şi mai bine ancorate în haosul economic şi social al ultimilor ani: House of Lies, Modern Family, Middle, cu versiunile duse la extrem Californication şi Weeds. Îmi e greu să păstrez tonul detaşat pentru că am în continuare o slăbiciune pentru SUA, un paradox fenomenal, amestec de puritanism moştenit şi păstrat cu sfinţenie în cele câteva sute de ani de istorie şi libertinaj progresist, genialitate şi ignoranţă.

Revenind la momentul în care televiziunea americană a bătut din picior şi a produs magie, ieri, Alan Alda a împlinit 77 de MASHani. Câteva cifre interesante: M.A.S.H. a însemnat 11 sezoane, turnate între 1972 şi ianuarie 1983. 251 de episoade, 11 personaje de cursă lungă, construite impecabil, tridimensionale, şi aproximativ 80 de milioane de telespectatori care au urmărit episodul final. Nu cred că are rost să vă umplu capul cu personajele mele preferate (Hawkeye Pierce, the obvious choice, „Trapper” John McIntyre & Sherman T. Potter), dar vă voi spune că, în industria de film americană, comedia a fost revoluţionată de M.A.S.H. S-a trecut de la umorul facil, uşor de digerat de the average Joe and his family, la umorul cu fundal solid, amar de multe ori (cel puţin, în ultimele 3 sezoane, când personajele, nu actorii, obosesc de război, iar ironia a trecut de multă vreme pragul sarcasmului), dar se întâmplă un lucru nou şi fascinant: personajele capătă forme. Sunt vii şi umane şi, ce mi s-a părut extraordinar, sunt construite cu minuţiozitate (inclusiv personajele-suport: părintele Mulcahy, celebrul Radar O’Reilly ori savurosul Maxwell Q. Klinger, care îşi petrece mai bine de jumătate din război, îmbrăcat în femeie, încercând cu disperare să treacă drept nebun, pentru a scăpa de armată).

Îmi amintesc că, în 2001, actorii se reuniseră şi rememorau perioada glorioasă a M.A.S.H.-ului. Mi-a rămas în minte faptul că aceştia povesteau cu mândrie cum primiseră scrisori de la medici şi asistente care trăiseră adevărata experienţă a războiului din Coreea, scrisori în care le mulţumeau pentru acurateţea şi sensibilitatea cu care redaseră atmosfera unei unităţi medicale mobile, cu tot cu crize, suferinţă şi defulări (farsă după farsă, câte a putut să îndure bietul Frank „Ferret Face” Burns).

alanaldaUnul dintre indicatorii faptului că M.A.S.H. a fost un punct de cotitură pentru comedia americană e taman faptul că primul sezon avusese o audienţă atât de slabă, încât producătorii se întrebau ce pot face cu astfel de material. Publicul nu se aştepta ca umorul să fie solicitant, iar noua producţie TV ridicase miza dincolo de simplul amuzament al boborului. Într-un final, riscul a fost asumat, iar Alan Alda a petrecut 11 ani într-un rol care i-a marcat cariera de actor. După M.A.S.H., lucrurile s-au schimbat destul de mult, mai ales în perioada nebună, aproximativ începutul anilor ’90, când comedia de situaţie a explodat: Friends, Seinfeld, Frasier (spin-off al altui serial de comedie în mare vogă, în anii ’80, Cheers, în care joacă un foaarte tânăr Woody Harrelson, pe vremea când nu îşi descoperise vocaţia de psihopat). America renunţase la imaginea familiei perfecte (niţel ariene, if you ask me) şi îşi punea probleme legate de evoluţia rapidă a societăţii, de păcatele şi frustrările indivizilor şi de tabuurile vieţii de familie (în 1987, Married with Children scoatea as după as din mânecă: ironie fină, autoironie crasă, vulgaritate, subtilităţi neaşteptate, instituţia căsătoriei deconstruită în cel mai barbar mod posibil).

Comedia americană, aşa cum o ştim, s-a născut din realismul teatrului de război din Uijeongbu, Coreea de Sud. Acela a fost punctul în care viaţa privită în ochi şi articulată în testicule a devenit punctul principal de atracţie al comediei. Între timp, scenariile au devenit din ce în ce mai rafinate, iar personajele au ţinut pasul cu realitatea vremurilor în care trăim. De la cinicul Marty Kaan (House of Lies), epitomul minciunii profesioniste, cu o fărâmă de suflet bine ascunsă, până la flegmaticul Jay Pritchett  (ironic şi subtil, dar, în esenţă, dispus să  îşi înţeleagă şi să îşi accepte familia colorată şi multietnică), comedia americană a crescut mare şi a învăţat ce înseamnă autoironia (plecăciuni Juliei Louis-Dreyfuss, pentru VEEP). Mulţumim, Alan Alda!

A.

Surse foto: http://www.usatoday.net, http://www.pbs.org

Emmy 2012: Deschid casa de pariuri. Sectiunea comedie

Se apropie unul dintre momentele mele preferate: Primetime Emmy Awards 2012, premiile acordate celor mai bune producţii TV difuzate la orele de audienţă maximă. Mă mănâncă degetele şi nu mai am stare până pe 23 septembrie, aşa că trec rapid la treabă.

Lista nominalizaţilor pentru Cel mai bun serial de comedie este plină de nume bune, unele dintre ele fiind seriale de cursă lungă: Modern Family, 30 Rock, The Big Bang Theory. Cele două apariţii fierbinţi pe această listă sunt Girls (despre care am povestit aici) şi VEEP, un serial despre care nu am apucat să scriu, dar pe care îl ador. Eu aş da un premiu mare şi frumos unuia dintre cele două (cele consacrate au deja o cutie de trofee, iar Curb your enthusiasm – să avem pardon, deşi Larry David a ales să nu îşi petreacă bătrâneţile în Florida, aşa cum fac oamenii de vârsta lui, autopersiflarea a la Woody Allen îl prinde doar pe Woody Allen). La o privire mai atentă, Girls are potenţial, e genial, aş zice, având în vedere vârsta creatoarei sale (Lena Dunham, născută în 1986), dar mai trebuie finisat pe ici, pe colo. Nu aş trece cu vederea stângăciile primelor episoade. Pe de altă parte, VEEP a fost dragoste la prima vizionare. Intriga absurdă pe alocuri, construită în jurul vicepreşedintei SUA, adorabila Selina Meyer (Julia Louis-Dreyfus, v-o amintiţi?), bâlbele, bârfele, scandalurile mărunte şi ghinioanele tabloidizate nasc un serial care musteşte de ironie. Nu trebuie să rataţi episodul în care Selina Meyer trebuie să preia temporar atribuţiile preşedintelui şi momentul în care îi e aproape imposibil să îşi reţină zâmbetul, aflând că devine cea mai puternică femeie din America… the grin on her face – priceless! Apropo de actori reinventaţi cu brio, Julia Louis-Dreyfus a apelat la experienţa din Seinfeld, pe care a îmbogăţit-o cu nuanţe savuroase de ironie, o nouă gamă de expresivitate şi foarte mult umor.

Se pare că m-am decis: la categoria Cel mai bun serial de comedie, pariez pe VEEP. În aceeaşi notă, MY Emmy for Best

Lena Dunham

Lead Actress in a Comedy Series goes to Julia Louis-Dreyfus. Competiţia e serioasă, cu Eddie Falco, de neuitat în Nurse Jackie, revelaţia sezonului – Lena Dunham, în rolul stângacei, complexatei şi nevroticei Hannah Horvath, în Girls, şi Melissa McCarthy, care a scăpat de rolul de vioara a doua (Gilmore Girls) şi şi-a exploatat pe deplin talentul de actriţă de comedie, în Mike and Molly. E  şi  Zoey Deschannel pe acolo, în rolul de adorabilei şi incredibil de enervantei Jess Day, în New Girl. Din păcate, Zoey nu prea mă convinge că poate juca alt rol decât pe cel al lui Zoey, fata slabă de înger, cu zâmbet frumos şi o incredibilă capacitate de a se pune în situaţii stânjenitoare. Nici New Girl nu prea m-a convins. E genul de comedioară de consum, din seria Up all night (dacă vă e dor de Christina Applegate), ca un fel de schiţă prost conturată a altui serial de gen, muult mai pe gustul meu, Don’t Trust the B–- in Apartment 23 (the bitch, Krysten Ritter, is exquisite!)

Lista nominalizaţilor pentru Cel mai bun actor în rol principal, într-un serial de comedie mă dezamăgeşte crunt, aşa că o iau prin eliminare,  Cu siguranţă NU Larry David, nu Jon Cryer as Allan Harper (Two and a half men), pentru că personajul lui a fost căsăpit fără milă şi umilit până peste poate, în ultimul sezon, dar el insistă, insistă…  Nu Louis C.K. – nu a reuşit să mă convingă. Nu am avut răbdare să urmăresc cu atenţie House of Lies, dar Don Cheadle as Marty Kaan părea promiţător. Not Emmy material, but promising. Favoriţii pe care aş paria eu sunt Jim Parsons (The Big Bang Theory) şi Alec Baldwin (30 Rock). Nu prea sunt sigură, aşa că merg la ghici şi zic: Jim Parsons.

Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, într-un serial de comedie va merge, cu certitudine, către Kathryn Joosten (bătrâna posacă uneori, adorabilă alteori, plină de umor acid întotdeauna, Karen McCluskey, Desperate Housewives). In memoriam. Lista nominalizatelor de anul acesta este interesantă, dar, de obicei evenimentele de gen onorează actorii trecuţi în nefiinţă, între timp.

În sfârşit, categoria Cel mai bun actor în rol secundar, în serial de comedie m-a băgat complet în ceaţă. Doamnelor şi domnilor, PATRU dintre actorii nominalizaţi joacă în acelaşi serial, care primeşte punctaj maxim de la mine, fără rezerve – Modern Family: Legendarul Ed O’Neill, as Jay Pritchett, Jesse Tyler Ferguson as Mitchell Pritchett, Ty Burrell as Phil Dunphy şi condimentatul Eric Stonestreet as Cameron Tucker. Ce pot să zic? Restul listei (2 nume) e irelevant în momentul ăsta. Ce să aleg, ce să aleg. E atât de greu. Merg pe mâna sigură a legendei: pariez pe Ed O’Neil pentru că este impecabil, amuzant, umanizat în sezoanele următoare şi îmi lasă impresia că personajul lui şi-a făcut deja un loc bun în memoria colectivă a publicului.

Revin mâine cu celelalte pariuri.

What say you, so far?

A.

Surse foto:

http://www.imdb.com

http://artsbeat.blogs.nytimes.com/2012/07/19/emmy-nominees-lena-dunham-of-girls/

Mofturi de cartof de canapea: Woody Allen, Kelsey Grammer

M-am întors. Canicula mă tâmpeşte şi îmi topeşte creierul, aşa că am luat o pauză, dar m-am întors. A venit toamna şi, odată cu ea, a revenit şi cheful meu de viaţă.

Am început săptămâna cu stil, având ocazia de a-mi lustrui gusturile, cu două revelaţii: Woody Allen şi Kelsey Grammer. Woody Allen e ca ardeiul iute – ori eşti înnebunit după el, ori te arde pe gât şi te îneci până te învineţeşti. Până acum, nu l-am putut înghiţi. Mi se părea intrusiv şi haotic. Există multe feluri de haos, unele pe care le înghit cu mai multă plăcere (cum e Quentin Tarantino) şi unele pe care le-am iubit din prima secundă. Woody Allen, deşi îi recunosc în mod obiectiv valoarea, mi-a generat întotdeauna un fel de nelinişte uşor nevrotică, motiv pentru care l-am evitat cu eleganţă. Până luni seară, la To Rome with Love (2012), când acest Sergiu Nicolaescu al cinematografiei americane (scenarist, regizor şi actor în propriul film) mi-a atins coarda sensibiă: gustul pentru ironie. Permiteţi-mi să fiu clară: ştiu că ironia şi autoironia sunt arme puternice şi bine folosite de Woody Allen, dar avea obiceiul ăsta prost de a le îmbrăca totul în zgomot mult, haotic şi îmi pierea brusc cheful. To Rome with Love mi-a adus aminte destul de mult de Visul unei nopţi de vară al lui Shakespeare, de la utilizarea decorului (spaţiul citadin, de această dată), până la satira absolut delicioasă, ce se naşte din dislocarea personajelor: jocurile mele preferate pe baza unui personaj sunt cel cu tânăra şi aparent naiva nevastă, rătăcită pe străzile Romei şi cel cu Leopoldo Pisanello (Roberto Benigni), funcţionarul insignifiant care se trezeşte într-o dimineaţă celebru, fără niciun motiv aparent, celebritate care îl copleşeşte şi îl pune în situaţii ridicole. Penelope Cruz în rol de prostituată este fantastică, iar italiana ei, impecabilă. Am salutat şi faptul că Woody Allen a oferit unor feţe proaspete ocazia de a prinde rădăcini în memoria colectivă a cinefililor: adorabila Ellen Page (Juno), cu un chip ciudat şi stilul uşor nesigur, Jesse Eisenberg (The Social Network), pentru care am o slăbiciune şi aştept să crească mare şi neobişnuit, aşa cum mă aştept să se întâmple, Alison Pill, al cărei rol nu străluceşte pe măsura zâmbetului (îmi place mult mai mult varianta nevrotică şi devotată, din Newsroom) şi Greta Gerwig.

To Rome with Love este o ciudăţenie, cu cadre largi şi tulburi pe alocuri, în care Woody Allen se joacă şi îşi joacă rolul etern nevrotic, cu un zâmbet ştrengar în colţul gurii. Ironia curge în valuri şi te pocneşte din când în când după ceafă: producătorul muzical ieşit la pensie (Woody Allen), obsedat de faptul că viaţa i s-a terminat odată cu cariera, îl descoperă pe antreprenorul italian de pompe funebre (interpretat de tenorul Fabio Armiliato), a cărui voce incredibilă prinde viaţă doar în duş, motiv pentru care punerea în scenă a operei Paiaţe devine o problemă. Descoperiţi singuri ce se întâmplă mai departe.

A doua revelaţie a săptămânii este un actor al cărui personaj de căpătâi m-a scos din minţi preţ de 22 de sezoane (11 de Cheers – 1982-1993 şi 11 de Frasier – 1993 – 2004). Frasier Crane, un nume sinomin cu snobismul în formă pură, preţios şi pompos, un individ pe care l-am tolerat de dragul celorlalte personaje, o bună parte savuroase. După mai bine de 20 de ani de întruchipare a unui singur personaj, nu m-aş fi aşteptat la o transformare atât de reuşită, cum e cea pe care am văzut-o în Boss (2011 – ). Personajul central al serialului este Tom Kane, primarul oraşului Chicago, care are de înfruntat atât păienjenişul de intrigi politice, cu forţa şi agilitatea unui cap de familie mafiotă (maşinaţiuni, intrigi, câte un cadavru „accidental” pe ici, pe colo şi, bineînţeles, interese interdependente cât cuprinde), cât şi nou-descoperita boală degenerativă, Lewy Body, care îi afectează percepţia, abilităţile motorii şi, din când în când, judecata. Kelsey Grammer scapă de accentul britanic fals şi iritant, renunţă la artificiile actoriceşti şi îşi îmbrăţişează noul rol cu patos. Kelsey Grammer este Tom Kane, de parcă Fraser Crane nu ar fi existat niciodată. Serialul a ajuns la al doilea sezon, a primit deja un Glob de Aur pentru cel mai bun serial şi se pare că are suficientă vână pentru a apărea în continuare. In other words, Tom Kane has enough balls to last on TV. 😀

Mi-a atras atenţia Kathleen Robertson, as Kitty O’Neil, care a luat un rol oarecum insignifiant în virtutea scenariului şi l-a transformat într-o apariţie indispensabilă (dovadă faptul că deşi îşi pierde poziţia iniţială în firul epic, îşi păstrează prezenţa în sezonul al 2-lea).

Apropo de asta, de actori care se transformă radical de la un rol la altul, faţă de actori care îşi joacă cu stil propria partitură, l-am văzut şi pe Alec Baldwin în To Rome with Love şi mi-am amintit de faptul că Alec Baldwin îl va juca întotdeauna pe … Alec Baldwin. Carismatic, acid pe ici pe colo, acelaşi zâmbet de pisică de Chesire, în mai toate producţiile, de ani de zile: 30 Rock, It’s Complicated, To Rome with Love. Am o curiozitate pe care o voi satisface în weekend, sper, de a scormoni prin filme vechi, să văd dacă mutra de cotoi s-a instalat cu vârsta.

Data viitoare, vă povestesc despre Zogru, Doina Ruşti şi literatură numai bună pentru devorat. Între timp, ochii mari: pe 14 septembrie, cinematografele din Bucureşti găzduiesc Noaptea albă a filmului românesc. Am pus deja ochii pe Despre oameni şi şoareci, în regia lui Tudor Giurgiu, iar coşul de filme româneşti e plin.

Good to be back.

A.

sursa foto (Kelsey Grammer): http://boxofficebuz.com/

sursa foto (To Rome with Love): http://collider.com/

Sex and the City is dead. Trainwreck „Girls” took over!

So, azi mi-am zis să vă distrag atenţia de la încrâncenarea şi lătratul politic agramat, cu o descoperire TV care m-a lăsat cu gura căscată, ca un accident de maşină de la care nu îţi poţi lua ochii. Mai ţineţi voi minte valul de seriale cu femei puternice, frumoase şi inteligente care, în căutarea succesului personal şi profesional, trebuie să treacă prin versiunea televizată a unui bildungsroman? Sex and the City (1998), femeile din Friends (1994), chiar şi seria Ally McBeal (1997) transmiteau acelaşi mesaj al femeilor în postura de animale urbane, adaptate şi inteligente, care îşi depăşesc condiţia, câştigându-şi în cele din urmă locul într-un oraş mare. Ei bine, HBO a venit cu producţie nouă, Girls (2012), o rescriere distorsionată a popularului Sex and the City.

Tiparul personajelor este aproximativ acelaşi, la nivel superficial: 4 fete, NY, un ocean de posibilităţi şi de probleme. Personajul principal, Hannah Horvath, este şi ea o scriitoare aspirantă, asemeni celebrului personaj Carrie Bradshaw. Similarităţile se termină cam aici. De aici, să vă ţineţi, doamnelor, pentru că Girls este o expunere grotescă a tuturor frustrărilor, temerilor şi pornirilor triviale pe care producţiile TV nu le arată în mod obişnuit. Iniţial aclamat (înainte de difuzarea primului episod), serialul a şocat până şi audienţa americană (de altfel, obişnuită cu tot soiul de ciudăţenii – remember The L Word?).

Hannah Horvat (Lena Dunham – creatoarea serialului) e bondoacă, frustrată, lipsită de insipiraţie şi resurse materiale pentru a supravieţui decent, dar şi de niscaiva abilităţi sau voinţă. Aleargă permanent după ceva (the perfect book, the perfect love), este incredibil de egocentrică şi pozează în postură de femelă alfa a trupei. Favourite quote: „My entire life has been one ridiculous mistake after another, I am unfit for any and all paid jobs […] and I’ve been dating someone who treats my hearts like it’s monkey meat.” (H.H.)

Marnie Michaels (Allison Williams) este prototipul fetiţei singure la părinţi, căreia i se repetă în copilărie că este frumoasă şi specială, fiind incapabilă la vârsta adultă să ia decizii de una singură, pentru care să îşi asume responsabilitatea.

Jessa Johansson (Jemima Kirke) poate fi descrisă prin replica mea preferată: Do you know what the weirdest part about having a job is? You have to be there everyday, even the days when you don’t feel like it. 😀

În încheiere, formula comportamentală cea mai bizară, Shoshanna Shapiro (Zosia Mamet), este preferata mea. Prea ingenuă pentru NY, uşor puerilă (şi virgină) pentru vârsta ei, Shoshanna este un monument de pudibonderie şi complexe (Charlotte din Sex and the City joacă în Liga Mică, prin comparaţie). „Sex from behind is degrading. Point blank. You deserve someone who looks at your beautiful face„. (Shoshanna).

Urmărind primele două episoade, mă aşteptam să mă plictisesc rapid şi să trec peste moment. Apoi, a început să mă prindă serialul şi să mă amuz de stângăcia cu care nişte femei adulte (overgrown kids) îşi tratează vieţile. Apoi, mi-am dat seama că serialul ăsta e pentru voyeuri. Cu alte cuvinte, când ţi se ia de ale tale, de coincidenţele tâmpite din cotidianul propriu, HBO îţi oferă curtea vecină în care să tragi cu ochiul şi să savurezi bobârnacele, pocinoagele şi „dilemele” unei rescrieri cu iz de circ a Sex and the City. Girls e, în fapt, un fel de anti Sex and the City. Nimeni nu cumpără pantofi scumpi, nimeni nu flutură rochii frumoase şi toată lumea bate pasul pe loc ori în retragere. Enjoy!

A.

P.s. Redevin serioasă de mâine. Încep Jocurile Olimpice pe 27. 🙂

Feeling vintage? Check out Magic City

După cum bine ştiţi, una dintre ocupaţiile mele preferate este aceea de a „ingera” seriale (americane, majoritatea), unele consumate pe post de fundal sonor, când lucrez, altele savurate picătură cu picătură, pentru că sunt scrise al naibii de bine şi pentru că producătorii sunt incredibil de inspiraţi când aleg actori pentru personajele lor. Ei bine, primăvara asta, m-am trezit într-un impas: o parte din serialele mele preferate s-au terminat de tot, iar altele  (Dexter, The walking dead, bătrânul Grey’s Anatomy) sunt ca un preludiu prea lung, cu finalizare abia la toamnă sau cine ştie când (How I met your mother). House şi-a luat la adio, pe principiul „House is dead, long live House!”, după ce m-a plimbat în ultimul episod, prin varianta lui preferată de intrigă: now I am dead, no I am not. My mistake, my other self is dead şi aşa mai departe.

Am scotocit prin seriale vechi neatinse, am aruncat un ochi şi pe lista de prospături şi am ceva pradă de împărţit.

Magic City (2012 -). Mai proaspăt de atât nu se poate şi e dovada faptului că nu e niciodată târziu să găseşti rolul perfect. Pe scurt, Magic City este povestea unui proprietar de hotel, Ike Evans, care încearcă cu disperare să îşi păstreze coloana vertebrală intactă, într-un Miami luxos, agitat, sfâşiat de mafie, pe la începutul anilor ’60. Surpriza a fost alegerea producătorilor pentru personajul principal, Ike Evans. Pe Jeffrey Dean Morgan s-ar putea să vi-l amintiţi din Supernatural sau Grey’s Anatomy şi s-ar putea să îl confundaţi din când în când cu Javier Bardem (ceea ce, probabil, nu i-a prea fost de folos de-a lungul timpului – „we’ve seen this face before”). Ei bine, la 46 de ani, Jeffrey Dean Morgan a găsit rolul perfect: Ike Evans, proprietarul hotelului Miramar Playa Hotel, cu o nevastă impecabilă (uluitoarea Olga Kurylenko), o fărâmă de conştiinţă şi foamea tipică sfârşitului de deceniu.

Reţeta serialului e una cunoscută: lux, sex, mafie, dragoste mai mult sau mai puţin împărtăşită. You’ve definitely seen that before! Totuşi, filmul are suficientă prospeţime pentru a ieşi din anonimat, iar dozajul intrigii este foarte bine pus la punct. Despre fundal nu mai pomenesc. Referinţe sunt şi ele  fascinante, cum ar fi faptul că Vera Evans, fostă dansatoare în Havana, acum regina Miramar Playa Hotel, tânjeşte după confirmarea socială aferentă, încercând preţ de câteva episoade să o aducă pe Jacqueline Kennedy – simbol al stilului şi eleganţei – la un brunch organizat în hotel, pe post de invitată de onoare. O referinţă politică şi socială ici (frământările ce au urmat momentului istoric, în care Fidel Castro a preluat frâiele Cubei, răsturnându-l pe Fulgencio Batista), un strop de Sinatra colo, un Miami superb şi vă garantez că veţi uita de rate, muncă şi frecuş zilnic. Bineînţeles, şi aici se fumează în draci, peste tot. Devine o obsesie.

Era să uit! Am o slăbiciune pentru personajele negative: Tom Hiddlestone, as Loki, Robert Knepper, as Theodore „T-Bag” Bagwell şi Peter Stormare – un suedez care joacă impecabil rolul unui mafiot italian and many many more! Trebuie să îl vedeţi pe Danny Huston în rolul lui Ben „The Butcher” Diamond. Nu cred că este cazul să explic în detaliu ce specialitate are, dar vă pot spune că e croit pentru postura de anti-erou. E destul de simplu să fii băiatul cel bun, dar e mai complicat şi, cu siguranţă, mai distractiv să fii de cealaltă parte a baricadei. Sau măcar gri.

Mai am câteva titluri pe listă, dar nu sunt foarte sigură de ele, aşa că revin cu detalii, în curând.

Enjoy!

A.

P.S. A început Bookfest, aşa că vă invit să aruncăm o privire printre standuri, lansări de carte şi promoţii!