Provincia înfierbântă Bucureştiul, în La Historia: Spovedaniile unei videochatiste

În primul rând, nu am mai scris de ceva vreme aici și am realizat că Acoladele sunt un fel de loc de spovedanie26 aprilie, unde povestesc cu patos, când sunt încântată la culme sau când mă înfurie rău lucruri pe care, cel puțin aparent, nu le pot schimba. Ar fi cazul să remediez situația și să îmi schimb obiceiurile de scris, dar am într-adevăr ceva interesant de povestit. Că veni vorba de spovedanie, trebuie să vă povestesc despre ”Spovedania  unei videochatiste”, poate vă conving să dați un telefon, după ce terminați cafeaua, să rezervați în Pod, La Historia, locuri confortabile pentru diseară.

Pe Alina Neagu o cunosc de când era mică, o știu cam de pe vremea când mamele noastre ne trimiteau la grădiniță în zilele umede și reci de noiembrie, cu pulover peste salopetă (să te ferească ăl de sus să te taie niscaiva nevoi) și căciulile de focă (alea cu gât cu tot, ca un ciorap de lână). Am cântat împreună, am mers la școală împreună și ne-am făcut tot soiul de planuri (am trecut prin cel puțin 4 profesiuni de vis, una mai fantezistă decât cealaltă, până am ajuns să traduc și cutiile de șampon și poezie modernă și să scriu pentru moftul propriu).

Pe Alina Neagu, actrița matură și antrenată, intensă și pasionată, am văzut acum două săptămâni în La Scena, cu un one-woman Alina Neagushow dificil, Spovedania unei videochatiste, piesă scrisă de Vali Bolat și regizată de Valentin Braniște. Mi-a crescut inima de bucurie când am văzut că actrița și-a luat inima în dinți și a adus în București un spectacol riscant, cu miză destul de ridicată (de obicei, pe Alina nu o puteți vedea pentru că e bine pitită în spatele păpușilor, la Teatrul Bacovia din Bacău). Primele 5 minute au fost un pic dificile, pentru că nu reușeam să mă desprind de imaginile copilăriei, întipărite în memorie și imposibil de asociat cu personajul expansiv de pe mica scenă din … La Scena. Apoi, a urmat nebunia. ”Spovedania unei videochatiste” este rețeta aproape perfectă a unei tragicomedii memorabile. Cu un astfel de text și o presiune atât de mare, aceea de a fi nevoit să domini scena fără niciun suport, m-am temut că spectacolul va fi lipsit de coerență, dar energia Alinei și intensitatea cu care își joacă rolul sunt esențiale pentru un spectacol dinamic.

”Spovedania unei videochatiste” este genul de spectacol care amuză, intrigă și enervează la culme, o bună imagine a lumii moderne în care, deși comunicarea își schimbă fața, păcatele rămân aceleași. Povestea tinerei absolvente de facultate care, în lipsa unei opțiuni viabile, ajunge să lucreze într-un videochat, este una dintre legendele urbane postdecembriste intens date mai departe, povestea pe care ați auzit-o de la un prieten al unui prieten, care știe o tipă care stătea în Grozăvești și învăța bine, ca și legenda urbană a unui prieten care cunoaște un prieten care știa niște arabi care vindeau orice în Regie și multe altele asemenea.

Mă mândresc de nu îmi mai încap în piele când văd că provincia și, mai ales, provincia mea vine în București cu un astfel de spectacol cu potențial și, adoptând un ton cât pot de moderat, vă recomand cu drag să mergeți diseară în Pod, La Historia, să vedeți Spovedania unei videochatiste, un spectacol colțuros și amuzant, psihedelic și colorat, definitely an acquired taste and definitely a show to remember.

Detalii, aici.

Love Building, umor proaspăt și amor șchiopătând

Am câteva restanțe de dat pe acolade, în secțiunea povești de spus, plus o promisiune de respectat, față de un prieten, așa că, doamnelor și domnilor, am revenit să vă povestesc cum a fost la Noaptea Albă a Filmului Românesc și la producția Love Building.

Să începem cu începutul. Dacă mulțimea pestriță nu vă intră în gusturi și preferați o formulă ceva mai discretă, Noaptea Albă a Filmului Românesc nu e cea mai bună alegere. Dacă, pe de altă parte, aveți poftă să vă pierdeți printre oameni, să trageți cu ochiul la actori și regizori care se plimbă relaxați de la un cinematograf la altul și văd filmele cot la cot cu publicul, acest eveniment este momentul potrivit pentru un pic de pauză, de mai dă-o încolo de rutină, și de filme, neică. Filme românești multe, vechi și proaspete, drame de export (pentru urși, Cannes și ”ai văzut? Poziția copilului a fost propus pentru Oscar!”) și comedii care încearcă să schimbe tonul cinematografiei românești. Avem di tăti. Anul trecut, am aplaudat la Despre oameni și melci, la 3 dimineața, și v-am povestit despre asta, aici.

Anul acesta, am ales Love Building, o comedie românească lansată în 2013, în regia luvbuildingIuliei Rugină. Pe producătorii-actori îi știți: Alexandru Papadopol (care mi-a recâștigat respectul ca actor, cu această reîntoarcere, după ani de zile în care i-am ignorat aparițiile în serialele MediaPro), Dragoș Bucur (da, știu, să oftăm în liniște, deci) și Dorian Boguță (căruia i-am savurat accentul discret – just a hint). Partea distractivă urmează acum: ceilalți 30 de actori sunt debutanți, de la Actoriedefilm.ro, proiect inițiat de Alexandru Papadopol, Dragoș Bugur și Dorian Boguță, în martie 2010. Am auzit păreri conform cărora, stângăciile proaspeților actori erau cam prea evidente și că interpretarea a fost artificială. Am văzut lucrurile un pic diferit și taman  acesta este motivul pentru care, cu toată inima, recomand Love Building: stângăciile celor 30 de actori s-au potrivit ca o mănușă subiectului, personajelor, cadrelor de mockumentary și intenției de a produce un film lipsit de dramatism teatral, cât mai apropiat de public care sigur a auzit în viața reală, pe la prieteni, măcar una dintre poveștile de pe ecran (să nu zic că le-a trăit pe pielea proprie).

Povestea e simplă: un proiect de tip training camp cu perechi ale căror relații scârțâie. Trei specialiști (la rândul lor, taxați de dileme, complexe și frustrări proprii). Perechile se înscriu în acest proiect pentru a-și redescoperi dragostea, impulsul inițial care i-a determinat să se aleagă. M-a distrat teribil stilul telegrafic în care sunt prezentate cuplurile, la început, cu tot cu meteahna principală care le distruge relația, așa cum m-au amuzat și reacțiile din sală, când mai scăpa câte un spectator vreo insultă printre dinți, ori câte un comentariu (Love Building naște fără prea mare efort empatie și solidarități impulsive). Lucrurile iau o turnură nefericită când organizatorul acestei tabere de recuperare intervine în procesul de ”vindecare”, cu un artificiu mediatic (fără spoiler), dând peste cap eforturile celor trei terapeuți. ”A fost o dată ca niciodată, o prințesă foarte frumoasă. Toți prinții o iubeau. Când s-a făcut mare, a găsit un prinț de care s-a îndrăgostit și ea. Și s-au căsătorit și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Hai, mă, să fim serioși.”  De aici, totul se duce la vale: două înșelări, șapte incompatibilități, o impotență slash frigiditate ș.a.m.d., înseamnă o mână de scenarii pe care le-ați mai văzut, inclusiv (culmea culmilor) un domn simpatic care își aduce amanta în tabără, să își refacă relația.

foto 3Ce mi-a plăcut foarte mult: Love Building s-a scuturat cu eleganță de rețetele de comedie perdante, din ultimii ani, nu a pus miză pe vulgaritate, nu a pus miză pe prostia boborului, fie el pe ecran sau în sală (cu tot respectul, umor de Las Fierbinți și de Nașa, mă lasă rece). Scenariul a fost bine pus la punct, iar replicile mi-au amintit de conversații auzite, povești spuse pe Facebook, la bere, la țigară, la mica bârfă de cafea. Am simțit picătura de comedie hollywoodiană, dozată impecabil, fără a priva filmul de parfumul local, ”de aici”. Excelent montaj, alternând între testimonialele în alb-negru și firul poveștii, între varianta ei și varianta lui. M-a uns pe suflet premisa ”nimeni nu e perfect”, pe baza căreia cei trei terapeuți ajung în niște situații de tot râsul – Dorian Boguță povestind cu stângăcie despre escapada amoroasă neobișnuită a consoartei și verificându-i profilul de Facebook, Dragoș Bucur și Dorian Boguță în scena cu miștourile de familie, Alexandru Papadopol, întrebând inocent ”Par homosexual?”. Delicios, delicios! Am apreciat faptul că dintre două variante posibile de final, Love Building a ales-o pe a treia. Nu a încheiat în mod facil cu ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, nu a dat verdicte în situații în care publicul mai mult ca sigur a făcut-o, ci a păstrat fâșia de gri, mult mai apropiată de viața reală, lăsând loc de interpretare. Uman, cald și lipsit de fasoane.

La final, când de prin sală s-au ridicat actorii și regizoarea și s-au prezentat la apel pentru aplauzele publicului, mă întrebam cât de tare s-or fi distrat ei în timpul proiecției, auzind comentariile vecinilor de scaun. Și mie mi-a scăpat un ”Boule!” printre dinți, la un moment dat. Deh, Love Building mai face și asta pe deasupra: îți amintește de vreo alegere amoroasă dictată exclusiv de hormoni și te pune să te uiți la tine din afară și să îți zici ”pfui! Ce am avut în cap, Doamne!”

V-am pupat și ne vedem în toamna asta peste tot, la cinema, la teatru, la protest și la bere!

A.

Surse foto: www. actoriedefilm.ro, www.cinemagia.ro

Julius Caesar are… cojones!

Julius Caesar_2Teatrul mi se pare un pariu riscant. Pe platoul de filmare, strănuţi, uiţi replica, te împiedici şi mai tragi o dublă. Pe scenă, dacă ratezi momentul şi dai dovadă de slăbiciune, publicul (uneori atât de aproape fizic, în sălile mici, în spaţii neconvenţionale) te va mânca de viu. Te va mesteca rapid, îţi va pune eticheta pe frunte şi va merge mai departe. Să ne înţelegem: pe cât de timizi şi de împiedicaţi suntem (noi, publicul) când dăm nas în nas cu artiştii, pe atât de curajoşi şi de cruzi putem fi, cât timp suntem în siguranţă, pe întuneric. Nu ne scapă nimic.

Cu atât mai mult, experimente teatrale de tipul „Julius Caesar”, în regia lui Eugen Gyemant, îşi asumă un risc uriaş, iar măgăreaţa pică în capul actorilor: când îl scoţi pe Shakespeare din cutia lui şi îi legi frumos o fundă de vodevil la gât, rişti să scoţi o struţo-cămilă înfiorătoare. Asta dacă actorii tăi se sperie de publicul isterizat (mainly femei, la Cafe Godot, duminică seara), care se minunează, râde, comentează şi filează fiecare pas (greşit). Ei bine, Tudor Aaron Istodor, Lucian Iftimie, Andrei Seuşan, Ionuţ Grama, Dan Rădulescu şi Emilian Oprea şi-au văzut liniştiţi de treabă, pe podiumul întins până în mijlocul încăperii, au dansat, au declamat, au râs şi s-au luptat într-un moment coregrafic surprizător, stăpânind sala, din momentul intrării unui Julius Caesar cu boa magenta, până în momentul final.
Julius Caesar_1

Senzaţiile au fost amestecate şi am cârtit un pic, în gând, vreo două decizii regizorale (deh, privilegiul publicului mofturos), dar cei şase au reuşit să facă ceea ce teatrul poate să facă şi cinematografia, nu: au reuşit să transforme sala într-un spaţiu intim, pe care l-am părăsit cu un zâmbet larg şi tâmp, întins până la urechi. Combinaţia între eleganţa studiată a textului Shakesperian şi frivolitatea spectacolului de cabaret se dovedeşte a fi surprinzător de reuşită, în ciuda oricăror porniri conservatoare, de păstrare a unui Shakespeare respectabil. După ce am trecut de primul şoc, cel al unui Iulius Cezar în fustă şi bocanci (Tudor Aaron Istodor) şi al unui Calpurnia cu aripi de înger (Andrei Seuşan), m-am relaxat şi am savurat un Brutus (Lucian Iftimie) cu o voce gravă, masculină (great voice!) şi o atitudine de dandy , un Marc Antoniu al naibii de sexy şi de tatuat (Emilian Oprea), un Casca zeflemitor şi niţel chefliu (Ionuţ Grama) şi pe angelicul Dan Rădulescu (ca un heruvim, în haină de catifea), în rolul Generalului Cassius. Inspirată alegere, faptul că Andrei Seuşan şi Ionuţ Grama pendulează între personaje (aproximativ 2 de căciulă), trecere care le pune în valoare talentul şi permite publicului să descopere faţete diferite ale talentului dramatic.

Ai nevoie de cojones să iei un Shakespeare, să îl cerni şi să extragi esenţa, îmbrăcând-o într-un altfel de spectacol. Ai nevoie de actori buni şi de cojones, altfel experimentul dramatic se transformă într-un kitsch. Julius Caesar a plutit discret la limita kitsch-ului şi a meritat să primească şi aplauzele de la final, şi comentariile femeilor din sală (6 actori pe scenă, şarmanţi, talentaţi şi plini de energie – imaginaţi-vă!) şi hohotele de râs. Julius Caesar al lui Eugen Gyemant le-a avut pe toate şi m-a cucerit!

Enjoy

A!

P.s. Am realizat aseară că avem o mega generaţie de actori tineri! Pretty proud!

Râdem să nu plângem. Criogeniaaa salvează România!

Primul meu concert Taxi a însemnat o seară în Vama Veche, în bistroul La Bibi, unde o mână de oameni ţopăiau, râdeau cu gura până la urechi şi aplaudau, într-o încăpere destul măruntă, cu o scenă minusculă. Am pus senzaţia plăcută de familiaritate şi relaxare, pe seama locului şi a faptului că publicul era adunat într-o grămăjoară bine înmuiată în bere. A trecut ceva vreme, a rămas senzaţia şi mi-am zis să încerc aceeaşi experienţă, într-un spaţiu ceva mai amplu. Nu m-am aşteptat să regăsesc momentul de dulce abandon în ironie şi muzică bună, dar am fost aşa de plăcut surprinsă, încât mi-am zis că trebuie să vă povestesc.

Miercuri, pe 3 octombrie, trupa Taxi a umplut Sala Palatului. S-au apucat să cânte regulamentar la 7:20 trecute fix şi bâţâiam din picior, priponită pe scaun, cu gândul că vor fi ceva mai… protocolari, să zicem. Nici pomeneală! 100 sau 1000 de oameni, totuna a fost! Dan Teodorescu şi gaşca sa ne-au generat impresia că ne aflăm într-un bar, printre prieteni şi că ne permitem să ne prefacem că nu avem probleme. Timp de 3 ore! De la amoruri cu bube sau fără, până la ironii frumos asamblate, despre o Românie plutind în derivă, Taxi a determinat o sală întreagă să cânte (n.ed.să urle) din rărunchi: „Criogeniaaa salvează România!” Umorul erotico-ironic nu a fost vulgar, ci a avut perdea suficient de transparentă, încât să stârnească valuri de râs, şi suficient de groasă, încât să protejeze urechile delicate ale puştimii din sală. Gaşca de la Taxi a fost la fel de dezinvoltă şi de pasionată de muzică, iar publicul avea aşa o poftă de râs şi de cântat, încât nu aveai nicio şansă să rămâi agăţat în micile drame care te sâcâie în fiecare zi.

Mor după autoironia lui Dan Teodorescu şi după mutra lui hâtră, când îl invită pe scenă pe Horia Brenciu (jos pălăria pentru voce), pentru un duet pe Frank Sinatra. Chit că nu sunt mare fan Mihai Mărgineanu, m-am hlizit cot la cot cu gaşca (cu restul sălii, adică), când a apărut în fugă şi a trântit un „Mă iubeşte femeileee”. Iar finalul, vaaai, finalul! Dacă nu aţi ascultat „Nu sunt ipohondru”, dacă nu aţi văzut feţişoara chinuită a solistului, în timp ce-şi cântă toate bolile imaginare, aţi ratat o repriză de umor pe cinste!

Mai e o chestie pe care am sesizat-o şi care m-a încântat teribil: indiferent cine sau ce devine ţinta versurilor satirice, ironia e plină de candoare, lipsită de meschinărie, părând a avea un singur scop: acela de a face haz de necaz şi de a ne determina să acceptăm tot soiul de bube din cap, pe ale noastre mai întâi, pe ale celorlalţi, apoi. Iar refrenul „Eşti iubibilă” atrage cu atâta drăgălăşenie atenţia asupra tuturor numelor tâmpiţele de alint, pe care le folosim în intimitate (chiar şi cei care nu ar recunoaşte nici morţi că o fac – nu vă mai ascundeţi după deget, toţi picăm în plasa lui „iubi/puişor/elefănţelul meu/şoricica mea”, la un moment dat :D)

V-am pupat că mi se lipesc ochii de barbă.

A.

Sursa foto: http://www.revistatango.ro

Despre cum am aplaudat la un film românesc, la 3 dimineaţa

Vineri seară a fost îmbulzeală la cinematografele din Bucureşti şi, am aflat ulterior, la cinematografele din 22 de oraşe româneşti. Noaptea albă a filmului românesc a avut un succes nesperat, cu proiecţii proaspete şi amintiri pentru cinefili melancolici.

Nu exagerez când spun că revelaţia evenimentului a fost producţia „Despre oameni şi melci”, semnată de Tudor Giurgiu, pentru care bântuiam la 1 dimineaţa, în faţa CinemaPro. Lume bună şi fercheşă, regizorul şi actorii, figuri cu ştaif şi rochii foşnitoare. Freamătul viu al oraşului, în aşteptarea a ceva proaspăt şi demn de comentat şi noi, fetele gălăgioase, cuprinse de aceeaşi agitaţie, pe post de pseudopaparazzi, cu camerele foto ale telefoanelor pregătite de vânat. Sună un pic hollywoodian, nu? „Despre oameni şi melci” a rulat într-o sală plină, în multe cinematografe, inclusiv în ţară. Noi am asistat la îmbulzeala de la Cinema Studio şi agitaţia colorată de la CinemaPro. Despre adunarea pestriţă din sălile provinciei a povestit presa cu vârf şi îndesat.

Cum aş putea să definesc Despre oameni şi melci? „Tragicomedie” ar fi termenul bun pentru explozia de râs generată, urmată de melancolia amară a anilor ’90 (începutul anilor ’90), haotici şi divizaţi între „întreprinzătorii” care au prins primul val şi eternele victime, indivizii agăţaţi între sărăcia onestă şi dorinţa dureroasă de a pleca afară (alimentată pe deplin, după deschiderea graniţelor, post revoluţie). Firul narativ se desfăşoară în jurul uzinei Aro, pe care directorul său decide să o vândă unor investitori francezi, pentru 150 de mii de dolari. Oficial, intenţia acestora era de a deschide o fabrică de procesare şi ambalare a melcilor pentru export (ceea ce ar fi asigurat locuri de muncă doar pentru 300 din cele câteva mii de angajaţi ai Aro Câmpulung Muscel). Revolta justificată a muncitorilor şi soluţia cel puţin originală, de a-şi vinde sperma unei clinici din Bucureşti, până la strângerea sumei de 300 de mii dolari, pentru a putea păstra uzina nasc o serie de situaţii al căror umor (situat la graniţa bună a vulgarului de mahala) stârneşte râsul general. Nu vă voi povesti ce se întâmplă mai departe pentru că e păcat să vă stric plăcerea de a savura filmul.

Vă pot spune în schimb că Andi Vasluianu şi Monica Bârlădeanu au fost alegeri inspirate pentru rolul lui Gică, liderul de sindicat sufletist, fante în pauza de masă şi soţ şi tată devotat după orele de program, şi Manuela, secretară eficientă, obiectul fascinaţiei lui Gică în pauza de masă şi emigrantă aspirantă în timpul liber.  Veţi râde pe burtă când angajaţii de sex masculin, sub 45 de ani, se vor strânge să pună la cale planul de bătaie şi să îşi pregătească „CV-ul” pentru clinica din Bucureşti şi vă veţi aminti cu tristeţe de izul sărăciei disperate al oraşelor de provincie, în cădere liberă, după închiderea unicei surse de venit a locuitorilor săi. M-a impresionat Monica Bărlădeanu, a cărei cotă pare să crească progresiv, de la producţie la producţie, iar maestrul Dorel Vişan îşi păstrează stilul niţel flegmatic şi poartă cu sine un pic din personajul altui film cu laitmotiv gastropod, Senatorul melcilor (1995).

Am simţit în sală, la 2 şi ceva dimineaţa, vibraţia aceea a oamenilor pătrunşi de acelaşi moment, scuturaţi de râsul nervos pe alocuri şi cuprinşi de empatia vecinului care ţi se uită la carburator şi dă din cap sfătos, fără o soluţie concretă la îndemână. Am aplaudat la final, dintr-un impuls născut din revelaţia momentului, şi anume faptul că am asistat la un fenomen extraordinar: o sală s-a umplut de români al căror scop unic a fost râsul sincer şi lipsit de meschinărie, hazul de necaz, fără ranchiună şi agresivitate.

„Despre oameni şi melci” va rula toată săptămâna aceasta la Cinema Studio şi, din câte ştiu, la alte cinematografe din oraş. Vă prind bine două ore de retrospectivă şi regăsire în vremuri marcate de tensiunea tranziţiei cu pedale defecte.

Enjoy!

A.

P.s. Trebuie să menţionez că Despre oameni şi melci mi s-a părut a fi prima producţie cinematografică românească cu o campanie de promovare demnă de respect. Un site excelent, promovare TV şi scrisă pe măsură. Jos pălăria!