Gaşcă, facem un joc?

E frigul naibii afară, am început anul în focuri şi nu prea îmi place nimic din ce fac, momentan. Traduceri seci, lipsite de suflet, nimic care să mă stârnească şi să îmi facă poftă de mai mult. Mi-am zis că e cazul să încep anul cu o pauză şi niţel răsfăţ. Şi, dragii mei, mi-am oferit porţia de răsfăţ perfect: o seară de jocuri, la ceainăria Tabiet. Se întâmplă o groază de chestii mişto acolo, distracţia pseudocopilărească de miercuri seara, marca Boardgames Blog, fiind momentul meu preferat. Dacă vreţi să recuperaţi senzaţia aia fantastică, de copil în magazinul cu jucării, trebuie să daţi o raită pe la ceainărie şi să aruncaţi un ochi peste zecile de jocuri care umplu pereţii de pe hol. Jocuri despre care nu aţi auzit vreodată, gen Alahambra, Saboteur, Catan (imaginea din stânga) sau Dixit (unul dintre preferatele mele), umplu rafturile, se pot juca în ceainărie sau cumpăra. Jocurile copilăriei voastre sunt şi ele acolo (vă e dor de un pic de Nu te supăra, frate?).

Aţi jucat vreodată Qwirkle? Seamănă destul de mult cu Scrabble, with a twist, of course. Se joacă în cel mult 6 oameni şi e foarte distractiv. Să nu mai zic de Saboteur, un joc de şiretenie, strategie şi noroc, foarte distractiv. Nu am încercat încă Jenga, jocul cel mai gălăgios din ceainărie, aseară. Fiecare jucător era convins că el NU va dărâma turnul, iar noi, martorii, uitasem să jucăm jocurile noastre şi căscam gurile la masa vecină.

V-am dat detalii peste detalii, dar nu v-am spus că, timp de vreo trei ore, am uitat de rate, fisc, probleme şi alte asemenea neplăceri cotidiene. Am râs cu gura până la urechi şi ne-am alintat ca nişte plozi, ne-am bucurat de micile competiţii şi alianţe create ad-hoc şi am fost complet lipsiţi de presiunea de a fi adulţi (să fim serioşi, cine se simte adult 100%?). Bineînţeles, mi-am amintit de bucuria de a simţi Bucureştiul ca pe un „acasă”, cu o curte mare în care mă relaxez şi în care am unde să mă joc din când în când, bucurie despre care povesteam aici.

Apropo, la Catan şi la Saboteur s-ar putea să mănânc bătaie, dar vă provoc la un Dixit. După cum vedeţi, sunt expertă la bătut câmpii, aşa că bring it on! 😀

A.

Reviste şi epigrame după gust

Nu se mai scriu epigrame, sau, dacă se scriu, nu ştiu eu de ele. Ce-mi veni, vă întrebaţi? Păi, să vă povestesc: una dintre plăcerile mele este aceea de a cumpăra orice revistă care-mi face cu ochiul şi de a o răsfoi în voie, cu o cafea fierbinte în faţă (cu muult lapte, să nu mă găsiţi pe tavan) şi o ţigară fumegândă în faţă. Obiceiuri moşnegeşti, dar foarte relaxante. În cutia tabieturilor mele se găsesc toate numerele din Esquire (nu trebuie ratate articolele lui Radu Paraschivescu, savuroase de fiecare dată, plus alte nebunii despre care merită să citiţi), DoR, puţinele numere apărute ale revistei OMAGIU şi, din când în când, vreun almanah Caţavencu, dacă îmi face cu ochiul din stand. Plus Dilematecile, plus câte un National Geographic, plus ce îmi mai pică în mână, chit că unele apariţii dezamăgesc, încep în forţă şi te dezumflă ca o prăjitură cu o super glazură şi un blat neînsiropat. Buun, în contextul de mai sus, am pus mâna pe almanahul Caţavencilor (nu mă întrebaţi care Caţavenci, nu mai ştiu nici eu), ediţia 2012, al cărui titlu este cât se poate de sugestiv: „Almanahul beţiei”. Şi dă-i şi râzi, citind tot felul de relatări, poveşti şi povestiri, cu iz de tărie ieftină sau parfum de vin vechi. Ideea de a începe cu o scurtă istorie (hazlie) a beţivănelii la români mi s-a părut excelentă. Cu lacrimi de râs, în tramvai, citeam despre epopeea alcoolizată a unui popor „oprimat” de păhărele: de la primele menţiuni istorice referitoare la obiceiurile bahice ale strămoşilor noştri, până la episodul absolut demenţial din ianuarie 2011 când, citez, „din cerul de deasupra Constanţei cad păsări moarte, prevestind după unii, Apocalipsa, iar după alţii, A Doua Venire a Crizei. Romeo Lazăr, directorul Direcţiei Sanitar-Veterinare Constanţa, a risipit ulterior misterul: << S-a stabilit că moartea a survenit ingerării de borhot de struguri. Păsările au murit intoxicate. Se poate spune că s-au îmbătat>>.”

Ei bine, printre poveştile, povestirile şi întâmplările adevărate din menţionatul almanah, se numără şi cea a lui Alexandru O. Teodoreanu (pentru cunoscători, Păstorel, fratele năstruşnic al adorabilului Ionel Teodoreanu, care mi-a încântat mintea de plod visător cu Medelenii şi Uliţa copilăriei). Băutor de carieră şi epigramist cu stil, Păstorel Teodoreanu şi-a scris propriul epitaf  şi, fir-ar, dacă ar mai trăi, l-aş ruga să-l scrie şi pe al meu (s-o rezolv şi pe asta):

Aici doarme Păstorel,

Băiat bun şi suflet fin,

Dacă treceţi pe la el,

Nu-l treziţi că cere vin.

Doamnelor şi domnilor, beţia e un lucru greu, ştiu. E pentru nebuni, curajoşi şi alte caractere instabile. E urâtă, distructivă şi înşelătoare, dar cum să nu iubeşti un om care, vorba aia, le zice aşa de frumos. În epigramele lui, beţia devine un copil năstruşnic şi simpatic, niţel obraznic uneori. Mai că aş vrea să-i mai dau pe mână nişe beteşuguri umane şi să văd ce perle scoate din ele. Avea Păstorel o limbă ascuţită şi o inspiraţie pe măsură. Şi mai avea o problemă cu prostia, comunismul şi răutatea. Şi, apropo, într-unul din articolele sale din Esquire (parcă în ultimul număr), Radu Paraschivescu comentează despre faptul că românilor le lipseşte stilul când e vorba de insulte şi că, în locul ironiilor elegante, se merge pe mâna împroşcării publice, vulgare şi agresive, cum şade bine unor mahalagii care se respectă. Uite ce frumos îmbracă epigramele problema:

(referinţa e evidentă)

Beau băieţii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii… turnători!

(sau la venirea ruşilor)

Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul – rus
Şi rusul – tun!

* * *
Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completăm noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!

V-am convins? Eu propun să înlocuim ceea ce se cheamă acum pamflet – porcăiala fără perdea, înjuratul grosolan, În puii mei, înjuratul de pe forumuri, cu epigrame.

Închei în acelaşi stil, dar cu mai puţină inspiraţie. Iertaţi-mi stângăcia, dar e 2 dimineaţa şi eu nu sunt epigramistă.

Pentru limbile ascuţite

Ce se luptă în sudalme:

Nu mai faceţi gălăgie,

Faceţi schimb de epigrame.

😀 😀

A.

P.S. Punem de un concurs de epigrame?

Eveniment proaspăt şi un pic de tango

Am deschis laptopul cu chef de scris pentru că am asistat la o scenă adorabilă, pe drum: pe peronul metroului, jos, la Unirii 1, se dansa tango. Un difuzor suficient de mare să inunde pasajul răspândea acorduri vechi, cu aromă interbelică, iar pe peron, perechile  se înlăţuiau cu patos, în aplauzele publicului adunat ad-hoc, pe pasarelă. Inclusiv perechea în vârstă (domnul avea o pălărie elegantă, de fetru, iar doamna îşi ţinea poşeta delicat, pe braţ), aflată pe ringul improvizat, ţinea pasul cu graţie.  Am căscat gura cu admiraţie, ceva vreme, întrebându-mă dacă mi-aş putea lua inima în dinţi să încerc. Mă fascinează evenimentele de genul ăsta, care antrenează mulţimea şi opresc lumea din mersul ei obişnuit, măcar pentru câteva minute. Mi-ar plăcea, dacă nu particip, măcar să asist la un flash mob, pentru vibraţia pe care o generează. Cât de tare e să te opreşti un pic din alergătura cotidiană, să respiri câteva clipe şi să bâţâi din picior cu un zâmbet larg pe faţă, cot la cot cu necunoscuţi la fel de încântaţi!

Apropo de asta, am găsit pe youtube un eveniment similar, în acelaşi punct: staţia de metrou Unirii 1:

Revenind la evenimentul menţionat în titlu, voiam să anunţ cu fast şi pompă că vine Gaudeamus peste noi! În perioada 23-27 noiembrie 2011, Radio România adună în Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti, edituri, scriitori, librari şi cititori la cel mai mare târg de cultură din ţară. Anul trecut, evenimentul a strâns aproximativ 100.000 de vizitatori şi, lăsând la o parte criza, măcar pentru câteva momente, anul ăsta, Gaudeamus vă face poftă de citit: promoţii, scriitori români pe care aveţi ocazia să îi cunoaşteţi, carte, carte, carte! Cu alte cuvinte, dragii mei, puneţi deoparte bănuţi, mai tăiaţi din raţia de tutun şi de tequilla (:D) şi daţi o fugă la Romexpo.

Şi, pentru că aşa mă încântă să văd prospături care înmoaie un deget în literatura română (şi, apoi, toată mâna), pe 26 noiembrie, la Gaudeamus, Andrei Zbîrnea, un ghem de energie, poezie şi nervi, îşi lansează volumul Rock în Praga, care a apărut pe piaţă în noiembrie 2011. Dacă aveţi chef de niţică poezie cu parfum muzical, aruncaţi un ochi peste lirica lui Zbîrnea şi peste blogul lui.

Literatura bună şi muzica se asezonează cu poftă de viaţă.

Bon appétit!

A.

P.s. am încercat să scap de cacofonia „pe peronul”, dar jur că nu mi-a venit nicio idee.

De ce îmi place Coca Zaboloteanu

Acum câţiva ani de zile, am descoperit pe unul dintre site-urile cu trafic mare, articole puţine şi produse la care mi se scurgeau ochii, o pereche de pantofi fără cusur: cusătură şi croi impecabile, un albastru electrizant, tocul elegant şi delicat (aducându-mi aminte de graţia cu care Marilyn Monroe plutea în rochii vaporoase şi pantofi şic).  Autorul acestor bijuterii: Coca Zaboloteanu.

Pantofii albaştri sunt în dulapul meu acum şi, odată cu ei, au apărut pofta şi gustul pentru lucrurile inedite, pe care nu le găsesc înşirate unul după celălalt pe rafturile magazinelor (eventual, aduse cu sacul din Dragonul Roşu).  Le-am descoperit pe Coca Zaboloteanu şi Mihaela Glăvan, pe Maria Lucia Hohan şi alţi creatori tineri, în stare să scoată culoarea la lumină şi bunul gust la iveală.

Acum, revenind, îmi place Coca Zaboloteanu pentru că, deşi a urmat o facultate care ar fi dus-o pe alt traseu, asta nu a împiedicat-o să îşi transforme pasiunea într-o opţiune validă de viaţă. E implicată în munca sa până peste cap şi fiecare lucru înseamnă migală, atenţie, grijă, detalii şi finisaje. Am fost aseară la atelierul Cocăi Zaboloteanu, împreună cu o prietenă, pe la 7, iar creatoarea ai cărei pantofi se plimbă la prezentări de modă, în picioare celebre, în picioare de femei încântate de culoare şi de formă şi stil, ne-a întâmpinat cu urma unui zâmbet pe faţă, după o zi de muncă. Atelierul, o serie de încăperi cu parchet de lemn vechi, cu aroma specifică, este amplasat într-un subsol de pe strada Staicovici (lângă Opera Center). Atmosfera e primitoare, încăperea e plină de pantofi coloraţi, modele peste modele, cu fundiţe sau fără, piele întoarsă sau lucioasă, nebunie de tocuri.

Oftam cu pantofii în mână, ca un plod alintat, într-un magazin de jucării, admirând fiecare pantof în parte. Dintre creatorii români de pantofi, Coca Zaboloteanu este cea mai înclinată spre joc şi joacă, modelele sunt vesele şi vii, fără a le lipsi eleganţa. Unicitatea şi originalitatea sunt două motive esenţiale pentru care merită să aruncaţi un ochi peste colecţiile sale şi să vă gândiţi cu plăcere la accesorii, combinaţii de culoare şi de texturi. Esenţa e întotdeauna în detalii. Întodeauna. Vestimentaţia este precum muzica: e întotdeauna nevoie de notele potrivite pentru a obţine armonia perfectă.

Coca e foarte tare pentru că pantofii pe care îi creează sunt pantofi pe care îi recunosc pe stradă, stilul ei fiind inconfundabil, pentru că este unul dintre oamenii tineri pe care îi respect pentru pasiunea cu care muncesc. Şi mai e o chestie care mi s-a părut genială: Coca Zaboloteanu nu vrea să emigreze. Munceşte aici, trăieşte aici, savurează fiecare clipă iar rezultatul sunt bijuterii de piele, lucrate cu grijă. A venit vorba despre asta într-o discuţie despre, bineînţeles, pantofi şi aveam un zâmbet până la urechi, de încântare când am auzit asta. Din punctul meu de vedere, are talent cu carul şi ar putea face la fel de bine ce face aici, în orice loc din lume, dar alege să rămână aici şi să bucure maniace ca mine, încântate de frumosul  din orice.

Cu alte cuvinte, declar oficial că pantofii sunt o formă de artă în sine şi că îmi scot pălăria în faţa oamenilor pasionaţi, care transformă munca în plăcere

A.