Fotbal, fete și discriminare de gen: Banciu șutează și … autogoool!

Despre micile mele bătălii în varii situații sociale nu prea povestesc pe aici, dar asta îmi stă pe creier. Să fim cinstiți: fiecare are demonii lui. Ai mei țin de egalitatea de șanse și discriminarea de gen și în special de programarea precoce a puștilor și puștoaicelor, toți educați de foarte mici să nu își depășească limitele specifice rozului și albastrului de pe haine. Există treburi de băieței și treburi de fetițe, jocuri de fetițe și jocuri pe care se cam cade să le practice doar băiețeii. Apropo, v-am zis de prietena mea care ne-a povestit că educatoarea de la grădiniță i-a recomandat cu căldură să-și îmbrace fetița cu pantalonași mai lungi, pentru că pulpele dezvoltate ale fetiței ar putea stârni băiețeii de grupa mare (știu, vă trebuie vreo două minute să treceți peste hiperventilat și wtf??) și a sfătuit-o să alerge mai puțin și să fie mai rezervată, să se joace frumos ca alte fetițe?
Revenind, tre să vă povestesc episodul de pe terenul școlii; e păcat să rămână nepovestit. În scurta vacanță de Paște la părinții prințului consort, scot nepotul din dotare la bătut mingea pe terenul școlii de lângă bloc. Da, în orașul liniștit și plin , poți intra pe terenul școlii (cu gazon artificial!), în afara orelor, să bați mingea sau să alergi. Capitala, tărâm regal, are niște regulamente nițel diferite, pentru terenurile betonate din curtea școlii. Dar divaghez… Ies cu puștiul de clasa a doua la tras la poartă, descopăr că nu-s chiar rea la lovituri cu efect, puștiul se distrează. Ne privesc chiorâș niște pușlamale de la cealaltă poartă, unul mă strigă la un moment dat, când scapă mingea în jumătatea noastră de teren: „Doamnaaa, dați-ne și nouă mingeaa!” Vârsta din capul meu și numărul de pe tricou nu se mai pupau brusc, dar cu asta m-am obișnuit. If you act 20 long enough, you’ll be 20 eventually, right?

kick failBuuun, am dat și ieri o tură, prinsesem gust și aveam amândoi poftă și de un pic de competiție. Pe teren, una dintre porți era ocupată de o gașcă de băieți – cu coechipierul meu și „doamna”, între ei nu prea se anunța un sezon bun pentru echipă – iar cealaltă poartă, de un domn măricel, genul suporterului câine până la moarte, care savurează un meci bun doar cu o blondă spumoasă și niște semințe să le tot spargi în dinți + progenitura, un puști încrâncenat, simpatic în felul lui, cam MacDonalds-plinuț, dar pe drumul cel bun (bătea totuși mingea pe teren cu taică-su). Ne alăturăm echipei restrânse, mai mult nepotul entuziast, eu rămân oarecum tacit pe dinafară, pe post de băiat (fată?) de mingi. Al meu e mai bun decât al domnului, domnul își motivează fiul, cum poate el mai bine: „uite, mă, (zice arătând spre nepot, să îi zicem pușlamaua blondă), ăsta trage mai bine la poartă decât tine, deși tu te-ai antrenat” (îmi închipui ce poftă de joc mai are puștiul lui cu așa o abordare). Eu recuperez constant mingea din decor și urmăresc cu interes ce se întâmplă. Domnul obosește, iese din poartă, se pregătește de plecare. Între timp, intru eu, puștiul lui continuă să tragă la poartă, i le apăr (soarta, my friend), și-l aud pe taică-su, cu o delicioasă batjocură în voce: „Hai, mă Macdonaldescule (să zicem), nu ești în stare să marchezi cu o fată în poartă! Hă hă hă” (nu cu răutate, dar cu deja obișnuita desconsiderare implicită în voce). Recunosc că, din frustrare, nu i-am lăsat puștiului nici măcar un singur gol, dar nici eu nu-s întruchiparea blândeții oricât aș vrea. Pleacă domnul fotbalist și băiatul lui, rămânem noi doi, eu clar nemulțumită de lipsa de revanșă (nu mi s-a părut nici locul, nici momentul să țin vreo prelegere legată de cât de ofensator e să zici „lovești ca o fată” sau „ce, mă, te bate o fată (la sportul x, y, z)?”

Apare o fetiță de vreo 6 ani, în peisaj, se plimbă stingheră pe marginea terenului. Da, e îmbrăcată în roz, m-a pufnit și pe mine râsul de cât de frumos se închide cercul. Eu și pușlamaua blondă  continuăm să jucăm. După vreo câteva minute, iau decizia care va aduce pace în lume, va acoperi găurile din stratul de ozon și va reduce diferențele de salarizare între femei și bărbați. Chem fetița pe teren să se joace cu noi. Se apropie timid, primul șut e nesigur, cu vârful cizmei, mingea zboară la naiba. Eu și pușlamaua o încurajăm, îi arătăm cum să lovească. Prinde curaj, îi place, crește inima în mine de bucurie!. Presetările sociale care impun bariere stupide între sexe vor dispărea, bravo, Banciule, doi copii joacă un joc pe teren, fără să conteze că unul dintre ei e o fetiță în roz.

girly dress

Fetița s-a întors brusc spre mine, în timp ce jucam, cu o expresie plină de curiozitate. Ce a urmat a fost mirific și jur că nu exagerez discuția cu nimic:

Fetița: Doamna, sunteți mama lui?

Eu: Nu, nu sunt mama lui.

(se codește, mai șutează o dată).

Ea: Sunteți dădaca lui?

Eu: Nici dădaca. Fii atentă, când lovești mingea poți să îți iei un pic de elan, uite așa.. (îi arăt)

Ea (imperturbabilă, după un șut destul de bun): Moșica lui?

Eu (contrariată și începea să mi se citească pe față că îmi pierd răbdarea): Mo-ce??

Ea: Moșica.

Eu: Nici mămica, nici moșica, nici dădaca.

Ea: Prietena?

Eu (cu ochii ieșiți din orbite): Cum, cum? Nu ți se pare că e cam mic pentru o prietenă de vârsta mea?

Ea (chicotește și se îndreaptă energic spre minge): Am zis să zic și asta.

Evident, fetița era doar curioasă să înțeleagă ce soi de echipă formau tanti cu ochelari cât jumătate de față și băiețelul blond cu pistrui, dar pentru o secundă,doar pentru o secundă , am picat în capcana preconcepțiilor și mi-a venit MIE să îi șuier la ureche: „Lasă prostiile astea mondene, că de asta ne iau băieții peste picior și fii atentă la joc, mama ei de stare civilă!” M-am abținut și am savurat în liniște momentul în care, comentând jocul pe drum spre casă, partenerul meu de joc a zis foarte relaxat: „nu contează că e băiat sau fată, contează să poată lovi mingea”. Banciu: 1- Discriminare de gen: 0, ladies und gents!

Citește în continuare „Fotbal, fete și discriminare de gen: Banciu șutează și … autogoool!”

Magia Crăciunului, mall-ul și nebunii

Știu, știu, de Crăciun, fii mai bun șamd! Am pornit de la premisa asta, jur! Am planificat bucuroasă liste și listuțe, cu gândul la fiecare, mai ales că e primul Crăciun în familia prințului consort (emoție și entuziasm, ce să fie, cum să fie, știți și voi). Am făcut cumpărături din timp, din locuri diverse, am evitat cozi, împunsături și comentarii și eram de-a dreptul mândră de mine. Până în momentul în care a trebuit să înfrunt monstrul cu două intrări (Galaxy și Far, parcă): AFI Palace Cotroceni.

***

Încep cu următoarea notă: când din boxe se revarsă melodii umanizatoare și calde, în plin mall, printre magazine care vând o bucată de material sintetic, în petice, gen the colourful sixties, pentru un preț care înseamnă cam jumătate din rata mea de la casă (da, da, la tine mă gândesc, Desigual), nu știu dacă să râd și să gust ironia sau să mă întristez că umanitatea va ajunge în curând la un nivel de superficialitate greu de digerat. Pe asta am constatat-o la Sun Plaza, e drept, dar mi-a rămas înfiptă în minte. E preferabilă muzica de lift, dacă e să mă întrebați pe mine.

Revenind, cum am pus piciorul în mall, prima chestie care mi-a venit în mine a fost giphy”atenție, nu ieșiți din zona protejată. Animale sălbatice periculoase”. Pot să înțeleg de ce angajații ajunseseră la un nivel de saturație, dar de ce ”luna cadourilor” (un clișeu care mi-a ieșit pe nas) transformă consumatorul într-un soi de primată înverșunată nu reușesc să înțeleg. În primul rând, AFI e plin mai tot timpul, deci (aproximativ) aceeași oameni sunt acolo și cu o lună-două înainte și ar putea cumpăra relaxați cadouri, fără să alerge, să se calce în picioare. Și ce era acolo, măiculiță, ce revărsare de oameni, ce îmbulzeală, ca pe vremea știți-voi-cui, când venea mașina cu nu-contează-ce. Și un pic de ostilitate, și ceva priviri încercănate și golite de sentiment. Ajunsesem să cred că în fiecare familie existau cel puțin 4-5 neveste, 6-7 mătuși și o duzină de adolescenți care ”nu fac, mă, sport în haine de la Decathlon, că e penibil, ăștia joacă baschet în sacouri de la Zara” (vorba unui prieten care m-a amuzat teribil).

În al doilea rând, dacă toți oamenii ăștia se îmbulzesc pe 23 (nu vreau să știu ce e pe 24 acolo), mă gândesc eu că nu și-au bătut capul prea mult cu ce ar vrea să pună sub brad (ierarhic sau nu, că e vorba de soacră, de mamă, sau de soră-ta cea alintată, căreia îi faci toate mofturile) și nici nu sunt taman creativi când e vorba de cadouri. Nu e o regulă, am văzut și oameni pregătiți, cu liste, ceva concept pus la punct – aia care merge cu ailaltă, pe care și-o dorea de astă vară – dar înțelegeți la ce mă refer. Apropo de asta, băieții de la Yves Roche, băieți deștepți, au pregătit pentru clienții puturoși și prea leneși să gândească singuri, coșulețe de sărbători care costă mai mult cu câteva zeci de lei, decât dacă și-ar lua produsele articol cu articol, de pe raft. Deștept, nu? Deștept și creativ din partea comerciantului, comod și fără sentiment, din partea clientului.

Dau peste o prietenă în mall (care era de vreo 4-5 ore acolo), o pup și o asaltez bucuroasă cu întrebări, că eram într-o pană de inspirație. Pornim spre Parfois, în căutare de un-ceva-anume-de-care-nu-ești-sigur-până-l-vezi. Mă uit mai atent la ea și realizez că avea o sclipire de nebunie în priviri și că mergea săgeată-din-vitrină-în-vitrină, cu siguranța omului experimentat într-ale căutatului de cadouri, dar ușor maniacală (Alexandra, dear, mi-ai fost de ajutor 100%, dar mi s-a făcut un pic frică de tine, pentru o secundă). Și mă uit în jur și văd aceeași febrilitate maniacală și așa mă cuprinde o tristețe fără legătură cu bucuria sărbătorilor și un soi de detașare, de îmi venea să fug de acolo și să las baltă căutările. Cărți pentru toată lumea, fraților, cărți pentru toată lumea! La capitolul ăsta, știu ce să vă recomand, am tot soiul de idei, vă scutesc de inumana panică a mall-ului-de-sărbători, plus că tot timpul pierdut și frecușul nervos vor dispărea.

Apropo de cărți, țin să zic asta, altfel îmi stau mie sărbătorile în gât: dragă Cărturești, că ai prețuri semnificativ mai mari decât ce găsesc prin alte librării știu și pot accepta în anumite condiții (când e vorba de titluri pe care nu le găsesc în altă parte). Dar o cană de tablă emailată de 65 de lei (650 de mii de lei vechi) e o formă ostentativă de a spune: ”Dragi consumatori, mizăm pe lipsa voastră de discernământ și vă vindem toate prostiile pământului la suprapreț, pentru ca voi, în snobismul vostru naiv, să le oferiți cu mândrie că-s de la Cărturești”.

Așa că, dragi cumpărători, și o pereche de șosete dacă le cumpărați celor care vi-s dragi,giphy (1) relevante sunt gestul și gândul. Și mementourile pe mobil, când auziți prin august pe cineva zicând ”ah, ce mișto e pisica asta din pluș cu intrare HDMI, care curăță scamele de pe hainele scumpe și proaste de la Mango”, să o comandați de pe net, în loc să vă ceară Cărturești 240 de lei pe ea, pe 24 decembrie. Oricât de mult le evit în genere, voi apela acum la un clișeu: esența cadoului nu este ce cumperi, ci ce înseamnă pentru cel care îl primește. Dacă își dorește cu ardoare un obiect ieftin, dar care îi face viața cu un centimetru mai bună sau dacă îi hrăniți o pasiune pe care și-o cultivă, va fi de 100 de ori mai fericit decât dacă alergați ca găinile fără cap, prin mall, pe 24 decembrie (ca mine, parțial). Cu alte cuvinte, cel mai bun cadou de Crăciun e să fim atenți la și cu cei dragi, tot restul anului, și o să avem zeci de indicii care ne scutesc de agonia lui AFI.

Alde Banciu vă salută și vă urează ce își urează și ei: să mâncați fără să vă îngrășați, să dormiți pe săturate și să râdeți mult de tot, de sărbători.

P.s. apropo de cadouri, mi-au plăcut ideile avețișiperoz, în materie de împachetat. Mersi, Liana!

Românii, zborul și aplauzele

De-a lungul timpului, am citit și auzit tot soiul de comentarii legate de lipsa de educație și primitivismul românesc, generate de faptul că românii aplaudă când aterizează avionul. Și aplaudă, tată, din toată inima lor, sincer bucuroși că au ajuns întregi la sol, după ce au zburat la 10 mii de metri înălțime, cu câteva sute bune la oră, într-o cutie de tablă, cu aripi. Și ah, și vai, ce lipsă de cosmopolitism, nu e de bonton, ”peizanule” român, să aplauzi frenetic, când roțile (al naibii de) mici ale avionului ating asfaltul pistei.

Ieri, în avion, lângă mine și prințul consort, o doamnă la vreo cincizeci stătea cuminte, cam albă la față, cu ochii lipiți de geam. Inițial, năucă și cam pleoștită (deh, plecam acasă, după o săptămână de alintare și răsfăț), nu i-am sesizat panica discretă, ba am făcut și o glumă cretină, zicându-i prințului consort: ”îți dai seama cum cădem de la 10 mii de metri? Nu apucăm să zicem nici pâs, că ăia suntem. Moarte scurtă!”  Bietul om îmi făcea semne să îmi țin gura, că publicul e foarte prost ales, dar o comisesem deja, așa că am dres-o și eu cum am putut.

Ei bine, intrând în vorbă cu femeia palidă și vădit pătrunsă de moment, aflăm că avea o teamă de zbor bine înfiptă în măruntaie, deși nu era la primul drum, că singurul lucru mai rău decât zborul sunt cele 24 de ore în autocar, cu genunchii la gură (din România până în Italia), și că o mare doză de autocontrol o ajută să treacă în mod uman peste cele 2 ore și douăzeci petrecute în aer. Mă uitam la biata femeie și mă simțeam ca, vorba aia, cel mai prost din curtea școlii. În timpul zborului, dormisem vreo oră, mâncasem un sandviș, citisem ceva, cu detașarea omului pentru care a zbura la 10 mii de metri sau a face un drum cu 139 până la Mall e cam totuna. Poftim spleen de om învățat cu binele, mi-am zis cu rușine în barbă.

 

Vin eu și zic acum, cu mintea de pe urmă: în fond, nu e o idee atât de rea să aplauzi din toată inima când un om face o treabă bună, nu? Logica mea arată cam așa: de la zbor, până la educarea progeniturilor din dotare, de la trecut prin mâna unui doctor bine pregătit, fără sechele și ustensile rămase pe ”șantier”, până la un contabil de PFA bine informat (știți cât de mult contează?), e sănătos să aplauzi când se întâmplă ceva bun, când merg lucrurile unse. Dacă stau și mă gândesc bine, la atâta experiență în cârcoteală balcanică, mama ei de treabă, zic eu că ne permitem și oleacă de pauză și de aplaudat frenetic, când nu te-ai strivit ca o gălușcă, de la 10 mii de metri.

nmg9lov

Mă gândesc serios să mă apuc de aplaudat oameni când își fac treaba. Să îi aplaud, să le strâng mâna, să le zic mersi pentru tot soiul de lucruri pe care le iau de obicei de bune. Azi mă duc să îi zic mulțam fain fetei cu ochi albaștri de la covrigăria de lângă serviciu, că deja îmi știe gusturile în materie de cafea și are mereu o vorbă bună de zis (pe la 7 fără un pic, dimineața). Mâine am drum la Fisc, avem câte ceva de discutat. M-am mutat din sectorul 2, în sectorul 5. În doi, am avut niște palme pregătite, dar nu pentru frenetice aplauze. Să vedem cum o fi acum, poate se lasă cu îmbrățișări, ovații și bezele către publicul plătitor de taxe și impozite.

Alde Banciu

Din Moldova mea citire: amintiri de sfânta Mărie

De la mine din curte se aud trenurile, când trec prin târg. O vreme am trăit cu iluzia că are curtea mea niște excelente proprietăți acustice (vremea aia se întâmpla când eram plod și mi se părea culmea rebeliunii să citesc pe ascuns noaptea și să prind răsăritul trează). Noaptea de vară este cel mai bun mediu de propagare, cu bezna completă (și când zic completă, nu exagerez din rezonuri poetice) și greierii (nu unul, sute, sute! ca în banc) din grădinița de flori, în fața geamului. Trecerea trenului se aude limpede, ca și cum ar fi peste drum, pare interminabilă și aș putea jura că, preț de cele câteva clipe, mă opresc din gândit. Excelent catalizator pentru nimic, aș zice. Între timp, am realizat că târgul e excelent poziționat în raport cu linia ferată și că, practic, trenurile se aud impecabil când trec, oriunde te-ai afla, în miezul de comună, al cărui nume se încheie cu ”Târg” (nu am avut curiozitatea să testez satele vecine, dar nu sunt tentată în mod deosebit). Un mit al copilăriei mele, dus pe apa sâmbetei. Amu, șezând eu ca o floare capitalistă, cu laptopul pe genunchi, și o traducere tâmpită în față (home appliances, such fun!), la mine acasă (acasă din Moldova), de Sfânta Marie, s-a făcut și beznă, a trecut și trenul, am auzit și greierii și a venit și ploaia. E prea liniște pentru capul meu învățat să se prindă cât e ceasul, în somn, după cum trece tramvaiul. Și liniștea asta mi-a făcut loc în minte pentru niște amintiri legate de niște vremuri irepetabile și savuroase în felul lor.

Și, din amintire în amintire, ajung la mitul cu bâlciul. Nu știți mitul cu bâlciul? Păi, treaba stă cam așa: când eram copil, cinșpe august descărcareera unul dintre cele mai tari momente ale anului. Se făceau pregătiri cu vreo săptămână-două înainte, se văruia casa, se făcea curățenie generală (am fost șefă peste geamuri, ani de zile, primind la schimb bani de buzunar și drept de petrecut seara, mai spre după 12, în bâlci). Acum, privind în retrospectivă, mama își scotea pârleala cu vârf și îndesat, dat fiind că două dintre camere aveau geamuri duble și unul dintre seturile de geamuri avea ochiuri mici, cu cercevele de lemn. Să tot freci ochiuri de geam, cântând în gura mare. Se făceau cozonaci (cam 7-8, la o tură de copt), proces însoțit inevitabil de meciul ”mama versus dracii de copii”, care primeau din start câte o bucată de rahat și o mână de miez de nucă, să își astâmpere pofta, dar care erau prinși cu mâinile înfipte în aluat (bun, dulce, crampe, yum yum) și în umplutura cu cacao și nucă. Nu mai știu dacă tartor eram eu sau frate-miu, dar știu că ne ieșea planul de fiecare dată și alergam chirăind când eram prinși și mustrați scurt, printre dinți, de săraca mama, care avea o mie și o sută de lucruri pe cap, plus doi draci mici de păzit. Se tăiau zburătoare numai bune de rumenit, se făceau sarmale, rasoluri (de alea cum trebuie, cu pojghiță de grăsime aurie, nu limpezi ca supele muntenești), salate cu limba răsucită (de boeuf, pardon) și alte asemenea, numai bune de pus la cale o indigestie urmată de 100% inerție, preț de câteva ore.

Venea cinșpele, ăi mari se bucurau de masa pusă, rudele venite și pileala implicită (deh, doar moldovenii se respectă, nicio masă festivă fără păhărel, pupături zgomotoase și sămânță de ceartă). Noi, piticaniile, așteptam cu ochii și urechile serile, pe 13, 14 și 15 august. Când se făcea întuneric, o tundeam în haite la bâlci și ajungeam acasă rupți de oboseală. Ieșirea oficială era pe 15 ziua, dar, în afara prostiilor dulci pe care insistam să le băgăm în noi (anumite obiceiuri proaste se perpetuează din generație în generație, fără doar și poate), ieșirea cu părinții era plictisitoare și agasantă. Eram îmbrăcați frumos, ne bătea soarele în cap, stăteam atârnați de mâna unuia dintre părinți și așteptam nerăbdători să scăpăm de momentele în care adulții se strângeau ciotcă și pălăvrăgeau minute în șir. Târgul se umplea ochi de lume, familii întregi ieșite la plimbare, copii de la oraș, veniți la bunici, pendulând în jurul celor bătrâni, cu ochii după câte o trăznaie, babele și moșii, adunați la bârfă, urmărit și radiografiat lumea.

Ziua era necesară și scorțoasă, dar seara, he he, seara era momentul magic, când, după rugăminți și promisiuni de bună purtare, eram lăsați ”liberi” să hălăduim, să ne holbăm la zecile de lumini și să ne dăm în lanțuri, schilift (pe umbrelele zburătoare scria ”sky lift”, dar schilift i s-a zis, schilift a rămas) și în mașinuțe care se lovesc, să căscăm gura la cei mari care se dădeau peste cap, în bărci, și nu cădeau niciodată. Eram așa de emoționați de momentul de libertate, încât nu reușeam, uneori, să ne bucurăm pe deplin. Ați văzut copii atât de bucuroși și de emoționați încât îi bușește plânsul? Cam așa de zăluzi eram noi, scăpați de acasă. Ca să nu mai zic ce imagine romanțată aveam în mintea mea de copil despre oamenii cu bâlciul. Mi se părea culmea aventurii să umbli cu lanțurile din loc în loc și să trăiești ca un nomad.

Am ajuns acasă şi de sânta Mărie, anul ăsta, pentru prima oară în muultă vreme. Am redescoperit un târg relativ gol, copii puțini, oameni și mai puțini, despre bâlci mi s-a zis cu dezamăgire că e o ”țigăneală, cu mici și bere”, iar lanțurile nu au mai venit (zice-se că, acum mulți ani, unii au zburat din lanț cu scaun cu tot, în lanul de porumb din vecinătate, la un moment dat). Atmosfera de sărbătoare nu prea mai există, cozonaci se cumpără de la patiseria nevestei fostului primar (a doua, despre care târgul a avut un milion de lucruri de zis – apropo de babele și moșii de mai sus – după care a realizat că nu are nevoie de nicio exorcizare și muncește pe rupte). Am văzut câteva grupuri micuțe, prin parcul de la blocuri (unde înainte era cel mai tare derdeluș pentru care am mâncat eu papară ierni la rând, că terminam orele la 2 și ajungeam acasă la 6, udă și înghețată). Fără festin, fără scorțoșenie și haine noi (hainele noi, de sfânta Mărie, sunt un must).

Am mai zis-o și altă dată și o zic din nou: când voi avea copii, va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că episoadele memorabile (augmentate de ochii mei de plod plin de imaginație) ale copilăriei mele nu vor fi și episoadele memorabile ale copilăriei lor și că va trebui să casc ochii și să ofer discret momente la care să se întoarcă adulți, când sunt sătui, presați și obosiți (vă zic altă dată povestea cu Moș Crăciun și cu iepurașul de Paște). Tocmai trece un tren.

P.S. Apropo de recreat momente memorabile ale copilăriei, am un prieten despre care, dacă nu l-aș cunoaște mai bine, aș crede că suferă de dedublare de personalitate. Când trece de plăcuța cu ”Farewell comuna X”, omul este un adult responsabil, cu o meserie responsabilă, solicitantă și sobră, până la coate. Când se întoarce acasă, în scurtele vacanțe, revarsă tone de energie în a fi copilăros, alintat și a-și croi tot soiul de aventuri care-i amintesc de cât de tare a fost copilăria lui, bătând geambura cu o gașcă mare și zbanghie (pe care o invidiam, pentru că nu locuiam pe aceeași stradă și mama nu mă lasa seara, că e periculos și tre să fiu în raza vizuală și ratam o groază de tâmpenii, la care aș fi vrut să iau parte).

 

Sursa foto: Huși.info

Facebook: Trei cruci, maică, și un check-in pe platforma socială a secolului

Am inerția mare. Nu e un lucru cu care să mă laud sau de care să mă plâng, ci un simplu fapt. Facebook are 10 ani, eu mi-am făcut cont abia pe 9 iulie 2008, după o ieșire din țară (printre primele, între timp am prins gust și cheltui cu încăpățânare banii de mobilă de bucătărie pe o escapadă aiurea, în fiecare an – scuze, mama).  În acest interval, s-au întâmplat o mie de lucruri, prin curţi proprii şi pe afară: mersul lumii, regimuri politice, mișcări sociale, modă, mofturi, crize și miracole. Facebook le-a găzduit răbdător pe toate și și-a luat partea leului – ne-a legat iremediabil de check-in, what’s on your mind, feeling…, like and share, cu tot cu promoţiile, aplicaţiile invazive şi sugestiile suspecte, de pagini şi păginuţe inutile.

Iubit sau nu, dezbătut şi criticat din toate direcţiile, fără doar şi poate, Facebook este un fenomen social remarcabil. Mai dichisit decât precedesorul său sărăcios, Hi5, Facebook şi-a câştigat treptat poziţia de martor omniprezent al tuturor momentelor relevante, individuale sau globale, substituind cu brio un braţ de forme de comunicare tradiţionale – jurnalul, scrisoarea, telegrama, ba aş îndrăzni să spun că şi presa şi-a cam luat bobârnace de la platforma socială, pe care informaţiile „la cald” circulă cu o viteză uluitoare. Cel mai apropiat exemplu care îmi vine în minte este cel al protestelor din toamnă, moment în care televiziunile au cam sfeclit-o, iar informaţiile necizelate şi (esențial!) necenzurate, transmise pe loc, cu tot cu doza de dramatism venită la pachet cu impulsurile de moment, au împânzit paginile de Facebook. Plus faptul că funcționează ca un instrument de filtrare a informațiilor cu care vrei să intri în contact, când deschizi ochii, dimineața. Niciun formator de opinie decent, indiferent din ce domeniu, nu este lipsit de o pagină de Facebook și de opțiunea ”like & share”, pentru cine are chef și poftă să ia o opinie și să o dea mai departe. Mai eficient decât statusul de mess, mass mail sau împrumutatul offline al cărților, revistelor și ziarelor. Mai ieftin decât un apel telefonic, într-o lume wifi.

O fi bine? O fi rău? Lista de pro şi contra e lungă cât o zi de post. Detractorii ar putea invoca răsdiscutatul subiect al supraexpunerii1554499_10203003218865722_2114155552_n vieții private. De la copii, căței, mâncare și haine noi, până la gusturi personale, alegeri de viață (vezi cele 9 opțiuni de bifat, când e vorba de starea civilă și iubirea biblică față de aproapele) și opțiuni religioase, politice, spirituale, Facebook oferă fiecărui individ spațiu de manifestare și încă un lucru esențial, detaliul care schimbă regulile sociale ale jocului: un public virtual fidel, selectabil, organizabil și eliminabil. Plus o singură opțiune de expresie a acordului: sfântul like. Nu pot decât să îmi scot pălăria în faţa creatorilor săi, care, în ciuda discuţiilor vechi de când e Facebook-ul, au refuzat să introducă butonul dislike, atât de politically incorrect, negativist şi degrabă de sânge vărsătoriu. Facebook e politicos, prietenos şi primitor, atent cu utilizatorii săi, dar şi generator de dependenţe puerile pe alocuri (să arunce piatra cine nu a picat măcar o dată în capcana unui joculeţ ridicol, atractiv şi consumator de timpi aparent morţi, dar pe care i-am fi putut folosi pentru lucruri ceva mai … isteţe), de dorinţa constantă de a primi confirmări cantitative, sub formă de like-uri şi comentarii, şi de dorinţa de a fi mereu prezent, de a spune ceva constant: unde eşti, cu cine eşti, ce se întâmplă acolo, cât de bine/rău/memorabil/iritant/adorabil/nemaivăzut e (aş vrea, din curiozitate, să număr Turnurile din Pisa din albumele urcate pe Facebook, la nivel global, cam câte milioane or fi?). Asta face Facebook mai bine decât orice platformă de socializare de până acum: oferă utilizatorilor spaţiul perfect unde se pot simţi constant prezenţi, relevanţi, urmăriţi şi importanţi. E bine să fii relevant şi prezent, e rău când uiţi că relevanţa şi prezenţa se bazează pe fondul fără de care forma este o cochilie goală. Într-un context complet separat, Titu Maiorescu susţinea de simplu şi elegant (citat probabil de vreo câteva sute de ori, pe Facebook): „forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. ” Contextul pomenit era cel al sistemului de învăţământ, iar Facebook-ul, deşi un canal util şi utilizabil, nu respectă întru totul definiţia unui mijloc puternic de cultură. Principiul, pe de altă parte, este esenţialmente acelaşi.

207876_1022869296293_5351_nA alege o tabără ori alta, pe cea a celor care se prefac că Facebook e un fel de ‘ptiu, Necuratule, aşa cum era televizorul cu vreo 80 de ani în urmă (apropo, prima transmisie televizată, în SUA, unde industria audiovizualului este un fel de Dumnezeu al televiziunilor din toată lumea, a avut loc pe 2 iulie 1928), ori pe cea a dependenţilor care l-au transformat într-un cult şi nu se pot spăla pe dinţi fără acordul publicului nu e o idee taman înţeleaptă. Ca în mai toate crizele şi tendinţele înnebunitoare ale istoriei umanităţii, adevărul este undeva la mijloc, în opţiunea de a trata Facebook aşa cum merită, ca pe un instrument isteţ (uneori cam prea isteţ) de comunicare, promovare şi publicitate, ca pe un motor de căutare (de când aştept momentul în care pot să dau search pe Facebook după informaţii, nu doar după oameni şi pagini) şi librărie uriaşă de informaţii din toate zonele posibile şi imposibile. E tentant pentru oricine să îşi facă de cap şi să îşi testeze limitele intimităţii pe Facebook (unii le testează şi pe cele ale gramaticii limbii române, dar discuţia despre păcatele pălăvrăgelii online rămâne pe altă dată). În continuare, Facebook este cea mai sigură formă de expunere personală, comparativ cu altele mai mult sau mai puţin legale sau decente. Citisem undeva că în fotografiile de profil de pe Facebook, suntem cu 30% mai sexy decât în viața reală (random, I know). În mare, aceeași regulă se aplică și cu viețile de pe Facebook, care sunt, uneori, cu vreo 30% mai interesante sau măcar mai colorate, decât viața reală. Pentru că FB ne îngăduie să ne „cosmetizăm” vieţile și ne tolerează orgoliile mai mari ori mai mici.

Dacă în 10 ani, Facebook s-a maturizat și ne-a învățat gusturile și parolele, zic că ar cam fi cazul să ne fi maturizat și noi, utilizatorii frecvenți, dependenții, stalker-ii, voyeurii și troll-ii (neasimilat în limba română, arată ca naiba, dar îl pot articula doar așa) și să ne tratăm jucăria cu ceva mai multă grijă și discernământ. Nu de alta, dar ajungem fix ca în bancul cu cei doi programatori: ”-Nene, ninge.” ”-Bagă link.”

Hai, la mulți ani, nene Facebook! Salvează lumea, când poți, și las-o mai moale cu sugestiile de aplicații și site-uri de reduceri, că ne supărăm și nu e bine.

A.

P.s. Foto 2 e prima fotografie încărcată solo pe pagina mea de FB, în 2008, cu următorul comentariu: ”Evident, nu m-am putut abtine! Combinatii, asortari, trinkets and clothes, shoes! Dumnezeule! Shoes!”, printr-un magazin din Bratislava, parcă. Eram în culmea extazului online. 4 like-uri și un teanc de comentarii vag porcoase, mai târziu. Amu sunt selectivă, creativă, mofturoasă și dependentă. Să-mi fie de bine!