Moldovenisme: povestiri din urbea X

Multă vreme, am păstrat o distanţă respectabilă faţă de cinematografia românească pentru că autenticitatea subiectului şi abordarea realistă reuşeau de fiecare dată să îmi stârnească un gol în stomac vecin cu depresia. Totul a început cu Senatorul melcilor, văzut cu mulţi ani în urmă, film care mi-a generat o senzaţie acută de arsură în capul pieptului şi sentimentul clar definit că singurul loc în care mă pot feri de cenuşiul vieţii, de compromisuri şi fatalismul balcanic dureros este propria casă.

Acum, adult fiind, cu mintea coaptă şi ceva experienţă în spate, realizez că fiecare drum al meu către/dinspre Moldova este o peliculă numai bună de împuşcat urşi de aur, la Berlin, şi de îngenuncheat orice urmă de mândrie naţională (inclusiv cea pe care o strigă unii sau alţii în mod ostentativ, pe câte un blog sau într-o publicaţie obscură, de dragul viralului). Filmul călătoriilor mele are di tăti: melancolie, personaje tragicomice, dinamism şi morală.  Nervi tari s-aveţi.

Carevasăzică, duminică de iulie, 30 şi ceva de grade la umbră, gara din urbea X 20130728_163919moldovenească, al cărei singur atribut notabil este faptul că e nod feroviar. Economie, ioc, indici demografici daţi peste cap de migraţia masivă către capitală sau ţări vorbitoare de limbi latine. Pustie în majoritatea timpului, ticsită de moldoveni de varii vârste şi cu varii preocupări, la anumite ore, când sosesc acceleratele (interregio le zice acum, tot spre 5 ore şi ceva faci până la Bucureşti, din cauza restricţiilor legate de căldură). Despre obiceiurile moldovenilor aflaţi în tranzit povestesc un pic mai încolo, acum am ceva de împărţit cu fauna locală: moldovenii de gară. Despre moldovenii de gară ar fi multe de spus, dacă ai timp să asculţi poveştile încâlcite (spuse de cei care mai pot articula 3 cuvinte coerente, între două duşti). Aşteptând 2 ore trenul, prelinsă pe o bancă mizeră, cu o carte în braţe şi tutun cât pentru o săptămână, am intrat în contact cu cele trei categorii principale de moldoveni de gară: rătăciţii care au plecat vineri de la Bucureşti către Suceava şi au încurcat trenurile de beţi ce sunt, localnicii care îşi fac veacul în gară şi sug etern cu sete din aceeaşi sticlă soioasă şi cerşetorii (la rândul lor împărţiţi în nebuni de legat şi bisericoşi). A, să nu uit muştele bine crescute şi bâzâitoare şi câinii moleşiţi de căldură, care se strângeau ciotcă în jurul câte unui nefericit, pe care îl mânca în, pardon, mă scuzaţi, cur  să scoată ceva de ronţăit din geantă.

M-am făcut mică pe bancă sperând că nu intru în contact cu niciunul dintre fascinanţii reprezentanţi ai perdanţilor de profesie, dar nu am scăpat pentru că, din păcate, fiind singură în gară, am fost ţintă sigură pentru toată pleiada. Primul care a apărut a fost moldoveanul rătăcit, care „pardon, prin natura serviciului, mă scuzaţi”, plecase către Suceava vineri, adormise în tren, se trezise nuştiuunde, urcase în trenul către Constanţa şi ajunsese la Mamaia, „la carnaval, ceva special, dom’le. Câtă strălucire, câtă lume şi dansatoarele alea, nişte dulceţi femenine. Măzăriche ştie ce face!” A urmat o poveste colorată, despre vremurile bune când studentele de la medicină îi dădeau bani de băutură craiului abţiguit de pe bancă, pe când era student la Iaşi şi juca „să ne dăm chiloţii jos într-un mod avantajos, dar cu bun-simţ, domniţă, că nu le luam cu japca”. Mutatul pe altă bancă nu era o opţiune, dat fiind faptul că pe banca vecină dormea o altă categorie de moldovean de gară: nebunul cu acte în regulă, iar pe următoarea vorbea singur beţivanul de cursă lungă, maestru în izbirea strategică cu fruntea de tocuri şi mersul legănat pe şine, între două trenuri.

Când deja mă resemnasem şi mă gândeam că mai rău nu se poate (îmi ziceam trăgând dintr-o ţigară şi verificând ceasul a nu ştiu câta oară), a apărut cerşetoarea bisericoasă, cu un talent nebănuit de a transforma orice binecuvântare în blestem, în funcţie de reuşita încercării de a face un ban cinstit, pendulând între călătorii leşinaţi de căldură. În lipsa unor opţiuni serioase pe peron, femeia îmbrobodită teatral în negru din cap până în picioare, la cele 30 şi ceva de grade la umbră, simulând cu talent o infirmitate la care a renunţat în momentul în care  mi-a întors spatele înjurând, a insistat să mă convingă că ce primeşte ea de la mine, primesc eu de la Dumnezeu, o binecuvântare, se pare. Am pus o mutră candidă şi am binecuvântat-o verbal, fără a băga mâna în buzunar. Strategia de marketing a femeii nu inclusese detaliul semnificativ al faunei din gară, care topea orice urmă de bunăvoinţă.

Mi-am luat cu stoicism porţia de blesteme rostite pe ton apăsat, din seria „apăi, doamnî, v-o da şî Dumnezeu cum daţ şi mneavoastră” plus o serie de mnezei puşi pe harţă şi răzbunare. Nu-i nimic, mi-am zis, tot e bine pentru că eternul călător de lângă mine îşi lăsase haina cu portofel, acte, bani, pe bancă şi plecase să se plimbe pe linia ferată, în căutarea unui dor, a unei dulceţi de femenină (n.ed. voia să zică ”femeie”, dar i se părea omului că „femenină” sună mai sofisticat) sau naiba mai ştie ce alt gând îl trăsnise (că doar a fost Sfântul Ilie, săptămâna trecută, şi orice om cu bun simţ ştie că nu e de glumit cu Ilie, altfel te trăsneşte cumva. Am zis!) Abia apucasem să îmi trag sufletul şi să mă minunez în sinea mea de marea grădină a Domnului (toţi nebunii de pe pământ, pe lângă cei peste 365 de sfinţi din ceruri, pe verificatelea, în Calendarul Creştin Ortodox), că m-am pomenit cu cerşetorul nebun (dăduse vreo câteva ture discrete, aşteptând să se elibereze terenul). Nebunul a meritat doi lei pentru creativitate (excelente evocări ale sosirii extratereştrilor pe pământ). În plus, nu prea reuşeam să îmi dau seama unde se termina nebunia blândă şi unde începea nebunia agresivă, aşa că nu mi-am permis să risc.

Gata, veţi zice, poate. Au trecut două ore şi o gaşcă de nebuni, ai urcat în tren, s-a terminat, nu? Ei bine, am urcat într-adevăr în tren, după ce, de pe linia 1, craiul de Suceava a strigat după mine că acolo a încurcat el trenurile (pe linia 1, carevasăzică, eu fiind pe peronul liniei 2) data trecută şi că e convins că linia 1 este blestemată. Gara era înţesată de oameni, în spatele meu, o ceată de părinţi şi unchi, mătuşi, moaşa şi popa satului conduceau la tren pe tânăra speranţă, proaspăt intrată la engleză-o limbă cu pictograme cu duiumul, în capitală, viitoare scriitoare, ziceau ei. Pe ei probabil cerşetoarea religioasă îi blagoslovise cum se cuvine, după cum strigau unii la alţii (să audă toată lumea din gară), că fata lor luase cu nuştiucâte sutimi mai mult decât colega ei de bancă, despre care oricum au auzit ei că tac’su a dat şpagă, că s-a întors din Italia burduşit de bani, fix înainte de admitere.

Amu, mă întorc acasă, aşa cum îmi place mie, în pasul leneş al trenului, trâgând cu urechea la poveştile altor moldoveni, cu aşteptări mari din partea capitalei primitoare şi îngăduitoare. Pe nebuni, beţivi şi fanatici îi voi găsi la toamnă, în gara urbei X. Aşa să ne ajute Dumnezeu bunul!

Cu gust de vorbă. Comunităţi şi obiceiuri

Se duce şi Paştele (fuse şi se duse) şi ne reluăm acuşi ritmul drăcesc, întru supravieţuirea cotidiană. Săptămâna mare a fost teribil de distractivă pentru că, dat fiind faptul că mă trag din neam de răzeşi, de pe dealurile Vrancei, am avut ocazia să îmi clătesc ochi cu două tipuri de comunitate într-o săptămână: „satul” de la oraş – scara blocului şi spaţiul proxim şi „satul” de acasă – un târg ca un purgatoriu, pe care Ceauşescu intenţionase să îl proclame oraş (slavă Domnului că nu a mai apucat, altfel biata urbe x ar fi fost cocoşată de taxe inutile, justificându-şi titulatura doar prin numărul de locuitori, nicidecum prin productivitate). E bine să menţionez că, referindu-mă la sat, mă refer la sensul său de comunitate restrânsă, cu obiceiuri împărtăşite şi păcate asemenea.

Deşi aş fi zis că două comunităţi esenţialmente diferite, prin ocupaţii, accesul la informaţii şi, probabil cel mai important, nivelul de trai, se vor comporta în mod diferit, în apropierea unui moment cu eticheta „sărbătoare mare, cu cruce roşie”, nu mică mi-a fost surpriza să constat că baza e aceeaşi. Cu aceeaşi febrilitate, şi într-o parte şi în alta, se (re)construiesc rapid relaţii cu aproapele; pe scara blocului, vecinii devin mai vorbăreţi, se salută mai cu patos şi manifestă un interes crescut pentru evenimentele din vieţile celorlalţi. Şi într-o parte şi în alta, interesul se transformă în curiozitatea băgăcioasă, amuzantă uneori, agasantă în cele mai multe cazuri. Aşa cum acasă, în zilele postului, cu dezlegare la peşte, în tigăi sfârâie crapul şi beldiţa, de pe scara blocului până afară, răzbate mirosul de macrou prăjit.

Obiceiul răspomenit de a umple masa şi frigiderul cât pentru un batalion flămând, în retragere, s-a păstrat şi la oraş, căpătând forma gălăgioasă a isteriei de supermarket, când căruciorul de cumpărături geme de mâncare, de ingrediente în surplus. Poţi găsi într-un astfel de cărucior ingredientele pentru 5 cozonaci uriaşi, dar şi un panettone burtos, „să fie acolo, dacă nu ies cozonacii sau ne pică cine ştie cine în vizită”. Instrumentele s-au schimbat, dar principiile de funcţionare sunt aceleaşi.

După cheful de la ţară, cu porcul la proţap, în curte, şi boxele scoase pe geam, nu mă mai surprinde gaşca adunată în spatele blocului, cu portierele maşinii deschise şi muzica al cărei ecou e perfect, în parcarea înconjurată de clădiri. Apropo de asta, vecinii mei, de multe ori gălăgioşi, mahalagii şi frustranţi, m-au lăsat de vreo două ori cu gura căscată. Chiar înainte de Paşte, se strânseseră după obicei, cu bericile şi portierele deschise, la colţul blocului. Clişee din cap până în tălpi: cefele, tunsorile, bermudele alea colorate şi adidaşii argintii. Tot tacâmul, minus un aspect absolut fascinant: de data asta, din Meganul parcat de-a curmezişul răsuna adâncă şi vibrantă vocea lui … Leonard Cohen. „Waiting for the miracle” umpluse parcarea, ceafalanii mei dragi clătinau uşor capetele şi zâmbeau. Ziceţi voi că asta nu e o scenă ruptă din alt film. 😀 Din acelaşi registru face parte şi vecinul care asculta cu maşina larg deschisă, între blocuri, Jon Bon Jovi. Lovitura de graţie a venit într-o seară, acum ceva vreme, când din spatele blocului meu, s-au auzit delicate acorduri de jazz. Mahalaua culturalizată, deşi la fel de zgomotoasă, mă încântă la culme!

Am divagat cu stil şi ar fi bine să mă întorc la subiect. Din păcate, diferenţa între  exagerat numita comunitate din scara blocului şi cea din provincie este aceea că apropierea de pe scara blocului este una sporadică, scânteie aprinsă doar de sărbători şi, de cele mai multe ori, de incidente specifice, care nasc alianţe scurte: un vecin care dă găuri în perete, duminică dimineaţa, inundaţia vecinului de la 3, şedinţa de scară, unde cea mai bătrână locatară din bloc („prima mutată după ce au ridicat comuniştii blocul, pentru militari” – e fascinant despre câte blocuri din Bucureşti se spune că sunt „bune pentru că le-au ridicat comuniştii pentru militari”) îşi exersează talentul în arta digresiunii.

Am bătut câmpii suficient. De vină e trenul care mă leagănă molcom, spre Bucureşti, şi scoate afară, „pe şanţ”, moldoveanca cu chef de vorbă.

A.

Moldova cea cu gust de toamnă

Am ajuns acasă (undeva, în coadă de Vrancea), de câteva ore, şi mi-a ieşit toamna în cale. Moldova mea de toamnă e roşcată cu pistrui de gutuie (puse pe ziare, în încăperi răcoroase) şi blondă aurie, de coceni strânşi şi mirişte secerată. Abia când s-a lăsat întunericul, m-am îndurat să iau aroma cu mine în casă şi să deschid laptopul. Povesteam acum ceva vreme despre cât mi-e de drag mie Bucureştiul şi cât de frumos e oraşul când se lasă privit. Moldova mea de toamnă e purtătoarea amintirilor mele bune de copil, cea cu miros de struguri fragă (câţi dintre voi ştiu ce înseamnă, la moldoveni, strugurii fragă?). Toamna, cu frigul aburind de dimineaţă, când mă trimitea mama la şcoală, cu amărâta de salopetă tricotată, pe sub uniformă, şi cu momentul nelipsit, pe care îl uram – culesul de struguri – pentru că noi, copiii, trebuia să culegem bobiţele scuturate.

Târgul meu părea sau era mai vesel când eram eu copil. Era plin de copii ca mine, care acum sunt adulţi emigranţi. Îşi renovează apartamentele, îşi  ridică case, se căsătoresc şi îşi botează copii aici. Apoi, se întorc la muncă, majoritatea în Italia. Probabil, peste vreo 5-10 ani, când se va întoarce generaţia mea, cu copii cu tot, târgul va fi din nou vesel. Dacă se va întoarce. În târgul moldovenesc al copilăriei mele, toţi copii se strângeau pe derdeluşul de la blocuri. Eram zeci de copii strânşi, cu sănii, sau direct pe salopetele de fâş (urmau celor tricotate, de toamnă). Uneori, când plecam de la şcoală la ora 1, să zicem, pe la 5, apăreau mamele îngrijorate şi ne recuperau la căldură. Nu aveau ce să chelfănească la noi, eram îngheţaţi bocnă, uzi până la genunchi şi coate, îmbujoraţi şi flămânzi.

În târgul copilăresc al mamei mele, existau doi fraţi evrei, cofetari, care strângeau puştimea din târg la ferestrele magazinului lor şi le dădeau pofticioşilor „rebuturile”, adică biscuiţii, turta dulce, prăjiturile fără aspect comercial, ciunţite. Iepuraşi fără urechi şi caramele lipite între ele, toate proaspete şi bune, atât de bune încât copiii nu mai ţineau cont de micile erori estetice. Ăi mai cuminţi aveau privilegiul de a linge tigăile şi lingurile de ciocolată, cacao, creme, înainte de a fi spălate. Mama se număra printre ei.

În târgul moldovenesc al copilăriilor noastre, pe 15 iunie, mamele se strângeau cu religiozitate la şcoală, îşi pupau odraslele care tocmai primiseră coroniţele confecţionate acasă şi le dădeau drumul la joacă, cu umbra îngrijorării că vara e lungă şi avem tot timpul să ne sălbăticim şi să facem pozne pe măsură. Pornisem de la toamna târgului moldovenesc al copilăriei mele  şi mi-amintesc că, în fiecare an, mă încânta prima zi de şcoală pentru noul pe care îl aducea: uniforma nouă (al cărei şorţuleţ trebuia schimbat din două în două luni pentru că îl scămoşam), guleraşul apretat şi călcat de mama, ghiozdanul, penarul, copertele noi – cele albastre cu buzunar pentru etichetă erau preferatele mele. Abia adormeam cu o seară înainte de prima zi de şcoală, iar dimineaţa eram cu ochii pe pereţi, de nerăbdare să le scot la plimbare.

Pentru copiii mei, nu va exista târgul moldovenesc al copilăriei lor. Voi avea de lucru de două ori mai mult, să le creez un spaţiu mitic al copilăriei lor, în care să le înflorească imaginaţia şi din care să îşi tragă pofta adultă de a-şi retrăi copilăria, din când în când. Îi voi plimba măcar toamna, prin Moldova cea roşcată şi blondă şi parfumată şi sărăcită şi singuratică. Chit că vor fi „copiii de la oraş” (ce sursă de comentarii, răutăţi  şi invidii erau copiii de la oraş pentru noi), le voi da ocazia să respire, din când în când, o gură de aer cu aromă de gutui şi de frunze arse.

A.

Notă: În prima imagine, vă priveşte senin bunicul meu, un moldovean sfătos, cu fix 30 de ani de muncă în spate şi zeci de poveşti, pilde şi păreri năstruşnice. Mulţumesc, Alecu (http://alexboros.tumblr.com/), pentru prelucrarea ei. A doua imagine a fost preluată de pe http://www.albumdefamilie.ro/poze/toamna-in-dulcele-stil-moldovenesc-poza-8-30289/ şi îmi scot pălăria în faţa fotografului, pentru senzaţia genială pe care mi-a lăsat-o această fotografie.