De Crăciun, fii mai bun, fii mai puțin blazat

2013 a fost anul nebuniilor, nebunilor, situaţiilor neverosimile, protestelor, evenimentelor culturale memorabile şi cărţilor bune. Şi 2012. Şi 2011. Dacă privesc lucrurile în perspectivă, realizez că nu anii diferă între ei, ci percepţia noastră de hamali obosiţi, sătui de muncă în van, bullshit şi „speranţa unui an mai bun”. În condiţiile astea, propun să facem o schimbare la anul. Să nu iertăm nimic. Doar cărţi bune, doar programe de televiziune şi articole care ne oferă şi altceva decât circ ieftin şi dezinformare, doar decizii asumate, bazate pe logică şi documentare, nu pe mofturi de moment şi afect, doar oameni politici care ne plac pentru că ştim ce au făcut bun, nu pentru că ne-a fost lene să gândim şi l-am ales pe cel cu dinţii cei mai albi şi zâmbetul cel mai puţin parşiv (acuşi pică toamna 2014 peste noi şi va ploua din nou cu promisiuni şi găuri în discernământ mari cât gropile din asfalt).

Propun să dormim, să mâncăm (cu moderaţie că nu pleacă mâncarea nicăieri), să nu asaltăm supermarketurile ca şi cum ar veni apocalipsa zombie (mutare oricum inutilă, dacă nu v-aţi cumpărat cuţite de bucătărie în plus şi vreo suliţă sau două, să fie acolo) şi să ne tragem sufletele zilele astea, fără să asaltăm Facebook-ul cu urări fără strop de suflet, cu pozici idioţele cu brăduleţi fotoşopaţi, Moş Crăciuni enervant de roşii şi de durdulii, cozonaci şi sarmale. Toată lumea le are în casă, arată aproximativ la fel, au aproximativ acelaşi gust şi transformă Facebook-ul într-un şir interminabil de platitudini. Acum, nu mă urâţi că stric bucuria Crăciunului, ci întrebaţi-vă mai bine când a fost ultima oară când aţi bătut la uşa unui prieten şi l-aţi colindat din toată inima (urechea muzicală se trece cu vederea în circumstanţele date).

Mai propun să nu asaltăm mall-urile de sărbători şi să ieşim afară, să nu părăsim un spaţiu închis, pentru alt spaţiu închis, cu lumina aia sinistră şi iarna artificială. Să ieşim afară şi să dăm în mintea copiilor – s-au deschis patinoarele din oraş – aşa cum nu avem curajul să facem în timpul anului, pentru că e ridicol şi ne e teamă de ce o să creadă lumea. Să lăsăm deoparte sms-urile anuale cu blazatul „Fie ca…”, să punem mâna pe telefon şi să îi sunăm pe cei de care ne pasă suficient încât să rupem 5 minute din timpul nostru preţios, jucând Candy Crush Saga pe ascuns – să nu afle lumea de pe Facebook ce obicei ruşinos, dar addictive avem.

Şi, dacă nu am fost suficient de convingătoare, poate următorul scenariu vă va determina să luaţi o pauză de la virtual, artificial, MamaSkypemall, laptop, SMS şi tag-uri idioate pe Facebook (am ajuns să fac alergie la ele). Familia mea trăieşte silită de circumstanţe la  vreo 2000 de kilometri distanţă de mine, de câţiva ani buni. Suntem conectaţi, e drept, pentru că acum comunicaţiile sunt posibile sub o mie de forme la îndemână, şi ne vizităm cât putem de mult, trecând de fiecare dată prin acelaşi dulce chin: ne ia câteva zile să ne reobişnuim unii cu ceilalţi, defulăm frustrările acumulate în atâtea luni de distanţă şi, când s-a restabilit armonia şi ne e cald şi bine, gata vacanţa. Cineva trebuie să plece acasă. Care e acasă, dar e un acasă incomplet fără ceilalţi. Anul acesta facem Crăciunul pe skype, pentru că nu s-a putut altfel, de data asta. Abia aştept să îi văd şi o să mă plimb cu laptopul în braţe prin casă, să le arăt bradul, sarmalele, pisica, mătuşa din ţară, hainele pe care le port de revelion (nu pot să ratez ocazia de a trăncăni cu mama despre haine, gusturi, potriviri, chit că ajungem să ne ciondănim pe culori şi mofturi – şi ce dragi îmi mai sunt ciondănelile astea!) Totuşi, nu pot să nu scrâşnesc din dinţi cu ciudă că ai mei au trebuit să plece din ţară, pentru că în Moldova se face foamea pe capete, din cauza unui sistem idiot şi nu mă pot abţine să îi judec pe cei care pot face o mie de lucruri pe care noi nu le putem face şi care se complac în lenea virtuală, pentru că e timp pentru toate. E subiectiv şi nu neapărat general valabil ce zic, dar se întâmplă şi doare.

Aşa că, vă zic, nu rataţi nimic. Nu rataţi îmbrăţişări, prieteni, familie, cadouri sub brad. Nu rataţi decizii isteţe care să vă facă viaţa mai bună nu doar pe moment, ci pe termen lung. Nu lăsaţi apatia şi lenea intelectuală să vă mănânce bucuria de a trăi.

Trag linii şi o ţin în pilde acum, pentru că de revelion o să fiu ocupată să îmi fac promisiuni pentru 2014: să mă las de fumat, să mă apuc de sport, să scriu mai mult, să citesc mai mult, să îmi văd familia mai des, să nu ratez niciun moment memorabil, să cumpăr cadouri mişto pentru prietenii mei, să votez cu cap, să ies în stradă, dacă e nevoie, şi să ignor blazaţii. Sper să mă ţin de promisiuni.

Ceea ce vă recomand şi vouă.

Sărbători fericite. Mămuc şi Luţ, mi-e dor crunt de voi, pe toate canalele!

P.s. Fotografia e o captură de ecran, făcută în timpul uneia dintre zecile de sesiuni de skype de anul ăsta. E neclară, dar  e caldă și mi-e dragă.

A.

Moldovenisme: povestiri din urbea X

Multă vreme, am păstrat o distanţă respectabilă faţă de cinematografia românească pentru că autenticitatea subiectului şi abordarea realistă reuşeau de fiecare dată să îmi stârnească un gol în stomac vecin cu depresia. Totul a început cu Senatorul melcilor, văzut cu mulţi ani în urmă, film care mi-a generat o senzaţie acută de arsură în capul pieptului şi sentimentul clar definit că singurul loc în care mă pot feri de cenuşiul vieţii, de compromisuri şi fatalismul balcanic dureros este propria casă.

Acum, adult fiind, cu mintea coaptă şi ceva experienţă în spate, realizez că fiecare drum al meu către/dinspre Moldova este o peliculă numai bună de împuşcat urşi de aur, la Berlin, şi de îngenuncheat orice urmă de mândrie naţională (inclusiv cea pe care o strigă unii sau alţii în mod ostentativ, pe câte un blog sau într-o publicaţie obscură, de dragul viralului). Filmul călătoriilor mele are di tăti: melancolie, personaje tragicomice, dinamism şi morală.  Nervi tari s-aveţi.

Carevasăzică, duminică de iulie, 30 şi ceva de grade la umbră, gara din urbea X 20130728_163919moldovenească, al cărei singur atribut notabil este faptul că e nod feroviar. Economie, ioc, indici demografici daţi peste cap de migraţia masivă către capitală sau ţări vorbitoare de limbi latine. Pustie în majoritatea timpului, ticsită de moldoveni de varii vârste şi cu varii preocupări, la anumite ore, când sosesc acceleratele (interregio le zice acum, tot spre 5 ore şi ceva faci până la Bucureşti, din cauza restricţiilor legate de căldură). Despre obiceiurile moldovenilor aflaţi în tranzit povestesc un pic mai încolo, acum am ceva de împărţit cu fauna locală: moldovenii de gară. Despre moldovenii de gară ar fi multe de spus, dacă ai timp să asculţi poveştile încâlcite (spuse de cei care mai pot articula 3 cuvinte coerente, între două duşti). Aşteptând 2 ore trenul, prelinsă pe o bancă mizeră, cu o carte în braţe şi tutun cât pentru o săptămână, am intrat în contact cu cele trei categorii principale de moldoveni de gară: rătăciţii care au plecat vineri de la Bucureşti către Suceava şi au încurcat trenurile de beţi ce sunt, localnicii care îşi fac veacul în gară şi sug etern cu sete din aceeaşi sticlă soioasă şi cerşetorii (la rândul lor împărţiţi în nebuni de legat şi bisericoşi). A, să nu uit muştele bine crescute şi bâzâitoare şi câinii moleşiţi de căldură, care se strângeau ciotcă în jurul câte unui nefericit, pe care îl mânca în, pardon, mă scuzaţi, cur  să scoată ceva de ronţăit din geantă.

M-am făcut mică pe bancă sperând că nu intru în contact cu niciunul dintre fascinanţii reprezentanţi ai perdanţilor de profesie, dar nu am scăpat pentru că, din păcate, fiind singură în gară, am fost ţintă sigură pentru toată pleiada. Primul care a apărut a fost moldoveanul rătăcit, care „pardon, prin natura serviciului, mă scuzaţi”, plecase către Suceava vineri, adormise în tren, se trezise nuştiuunde, urcase în trenul către Constanţa şi ajunsese la Mamaia, „la carnaval, ceva special, dom’le. Câtă strălucire, câtă lume şi dansatoarele alea, nişte dulceţi femenine. Măzăriche ştie ce face!” A urmat o poveste colorată, despre vremurile bune când studentele de la medicină îi dădeau bani de băutură craiului abţiguit de pe bancă, pe când era student la Iaşi şi juca „să ne dăm chiloţii jos într-un mod avantajos, dar cu bun-simţ, domniţă, că nu le luam cu japca”. Mutatul pe altă bancă nu era o opţiune, dat fiind faptul că pe banca vecină dormea o altă categorie de moldovean de gară: nebunul cu acte în regulă, iar pe următoarea vorbea singur beţivanul de cursă lungă, maestru în izbirea strategică cu fruntea de tocuri şi mersul legănat pe şine, între două trenuri.

Când deja mă resemnasem şi mă gândeam că mai rău nu se poate (îmi ziceam trăgând dintr-o ţigară şi verificând ceasul a nu ştiu câta oară), a apărut cerşetoarea bisericoasă, cu un talent nebănuit de a transforma orice binecuvântare în blestem, în funcţie de reuşita încercării de a face un ban cinstit, pendulând între călătorii leşinaţi de căldură. În lipsa unor opţiuni serioase pe peron, femeia îmbrobodită teatral în negru din cap până în picioare, la cele 30 şi ceva de grade la umbră, simulând cu talent o infirmitate la care a renunţat în momentul în care  mi-a întors spatele înjurând, a insistat să mă convingă că ce primeşte ea de la mine, primesc eu de la Dumnezeu, o binecuvântare, se pare. Am pus o mutră candidă şi am binecuvântat-o verbal, fără a băga mâna în buzunar. Strategia de marketing a femeii nu inclusese detaliul semnificativ al faunei din gară, care topea orice urmă de bunăvoinţă.

Mi-am luat cu stoicism porţia de blesteme rostite pe ton apăsat, din seria „apăi, doamnî, v-o da şî Dumnezeu cum daţ şi mneavoastră” plus o serie de mnezei puşi pe harţă şi răzbunare. Nu-i nimic, mi-am zis, tot e bine pentru că eternul călător de lângă mine îşi lăsase haina cu portofel, acte, bani, pe bancă şi plecase să se plimbe pe linia ferată, în căutarea unui dor, a unei dulceţi de femenină (n.ed. voia să zică ”femeie”, dar i se părea omului că „femenină” sună mai sofisticat) sau naiba mai ştie ce alt gând îl trăsnise (că doar a fost Sfântul Ilie, săptămâna trecută, şi orice om cu bun simţ ştie că nu e de glumit cu Ilie, altfel te trăsneşte cumva. Am zis!) Abia apucasem să îmi trag sufletul şi să mă minunez în sinea mea de marea grădină a Domnului (toţi nebunii de pe pământ, pe lângă cei peste 365 de sfinţi din ceruri, pe verificatelea, în Calendarul Creştin Ortodox), că m-am pomenit cu cerşetorul nebun (dăduse vreo câteva ture discrete, aşteptând să se elibereze terenul). Nebunul a meritat doi lei pentru creativitate (excelente evocări ale sosirii extratereştrilor pe pământ). În plus, nu prea reuşeam să îmi dau seama unde se termina nebunia blândă şi unde începea nebunia agresivă, aşa că nu mi-am permis să risc.

Gata, veţi zice, poate. Au trecut două ore şi o gaşcă de nebuni, ai urcat în tren, s-a terminat, nu? Ei bine, am urcat într-adevăr în tren, după ce, de pe linia 1, craiul de Suceava a strigat după mine că acolo a încurcat el trenurile (pe linia 1, carevasăzică, eu fiind pe peronul liniei 2) data trecută şi că e convins că linia 1 este blestemată. Gara era înţesată de oameni, în spatele meu, o ceată de părinţi şi unchi, mătuşi, moaşa şi popa satului conduceau la tren pe tânăra speranţă, proaspăt intrată la engleză-o limbă cu pictograme cu duiumul, în capitală, viitoare scriitoare, ziceau ei. Pe ei probabil cerşetoarea religioasă îi blagoslovise cum se cuvine, după cum strigau unii la alţii (să audă toată lumea din gară), că fata lor luase cu nuştiucâte sutimi mai mult decât colega ei de bancă, despre care oricum au auzit ei că tac’su a dat şpagă, că s-a întors din Italia burduşit de bani, fix înainte de admitere.

Amu, mă întorc acasă, aşa cum îmi place mie, în pasul leneş al trenului, trâgând cu urechea la poveştile altor moldoveni, cu aşteptări mari din partea capitalei primitoare şi îngăduitoare. Pe nebuni, beţivi şi fanatici îi voi găsi la toamnă, în gara urbei X. Aşa să ne ajute Dumnezeu bunul!

Cu sandalele tocite de Riviera Franceză 2

Am promis că revin cu a doua parte a aventurilor pe străzi franceze. Tocmai am încheiat cu stil o experienţă românească, pe bucata de autostradă proaspăt deschisă, bară la bară, o feerie! Nu am somn aşa că mă întorc la poveşti. Rămăsesem la relatarea cu Negresco. Apropo de asta, ne-a luat puţin să ne prindem de faza cu cafeaua. Când ceream o cafea, chelnerii ne întrebau binevoitori: „Doriţi cafea americană sau cafea adevărată?” Noi, cu nişte mutre vădit nedumerite, ne întrebam ce o însemna cafeaua adevărată. Iată şi cheia misterului: cafeaua „adevărată”, în accepţiunea francezilor, este un shot de espresso tare de te trimite pe jos, din Franţa până în România. Pentru cei cu tensiunea pe beţe, se recomandă şi un pic (mai mult) de lapte alături.

Tot în seria „apropo” (TV :D), povesteam în postarea trecută de pohtele mele vizavi de mâncare bună şi din belşug, cu variaţiuni pe tema „fructe de mare”. În Nisa, veţi găsi terase unde puteţi mânca în regim „all-you-can-eat”… scoici. Cu alte cuvinte, pentru EUR 14,90, se vor perinda sub nasul vostru oale ochi cu scoici fierte şi sosuri la alegere. Lăsaţi domnia la o parte şi înfigeţi-vă cele 10 degete (degetele opozabile sunt ESENŢIALE în proces) în scoicile scăldate în sos de usturoi, ceapă, creveţi sau lămâie, udate bine cu un vin alb şi o „cafea adevărată” după. Garantez pentru satisfacţie culinară completă, plus nişte conversaţii spumoase în câte limbi vă trec prin minte (după aşa festin, nu ai cum să nu devii poliglot).

Dacă tot ne-am aventurat pe Riviera Franceză, era păcat să nu hoinărim o zi prin Cannes, unde am găsit şi o plajă acceptabilă, după aventura dramatică de pe „plaja” bolovănoasă din Nisa. Turul de o oră cu trenuleţul este ideal pentru a vă forma o idee asupra întinderii oraşului, a eleganţei lipsite de ostentaţie şi a punctelor cu parfum de monden cinematografic. Cannes nu e mare, dar e cochet şi îşi expune luxul fără prea multe fasoane, ca pe o stare de fapt. Le Petit Train du Cinéma vă va duce până pe (aproximativ) cel mai înalt punct al oraşului, le Suquet, de unde puteţi trage aer adânc în piept, cu privirile pierdute asupra portului. Bine, partea cu privirile pierdute se cam aplică întregului oraş (să ne fi văzut căscând gura la Palm Beach, Carlton sau covorul roşu). Deh, curiozităţi de turist.

Şi, ca şi cum nu aş fi căscat gura suficient, de mă dureau fălcile, am petrecut o zi bântuind prin Monaco, Principatul de mărimea unui oraş de talie medie, care a intrat oficial pe primele poziţii în topul preferinţelor mele. Wikipedia îmi spune că e mic al naibii şi am avut confirmare la faţa locului că suprafaţa Principatului Monaco e o glumă. Înghesuit într-o coastă de munte, cu marea la picioare, Monaco e ca un univers în miniatură, care creşte pe verticală.  Odată ce am pus piciorul aici, nu prea mai ştiam sigur la ce să mă uit: la clădirile impunătoare, ce urcau pe munte, pe 2-3 niveluri, la maşinile de epocă şi la ultimele apariţii motorizate sau la oamenii care hoinăreau ca şi mine. Monte Carlo mi-a pus capac şi am luat o binemeritată pauză, în faţa unei îngheţate gigantice, la o terasă cu vedere la Cazinou. Apoi, am luat-o de la capăt, bătând străzile şi încercând să memorez fiecare colţişor. Dacă la Cannes luxul e ceva mai subtil, Monaco (cu o populaţie de aproximativ 36 de mii de locuitori şi un PIB de peste 6 miliarde de dolari – verificat şi răsverificat pe net, pentru că nu mi-a venit să cred ochilor!!) e mai ostentativ în privinţa prosperităţii sale.

Din păcate, nu am reuşit să văd şi traseul de Formula 1 şi, probabil, mi-au mai scăpat câteva părţi ale Principatului, aşa mic cum e. Când ajungeţi însă la Monaco, nu rataţi Muzeul de Oceanografie. Veţi păţi ca mine: vă veţi prelinge de la un acvariu la altul, cu ochii aţintiţi asupra peştilor şi crustaceelor. Unii dintre peşti se vor holba şi ei la voi ceea ce va fi teribil de distractiv.

Ar mai fi sute de detalii, pe care vă las plăcerea de a le descoperi. În fond, experienţa turistică e o chestiune pur subiectivă, lăsând la o parte câteva puncte de reper majore. Din seria experienţelor subiective face parte fascinaţia mea pentru spectacolele stradale din Place Masséna, Nisa. Locul în sine este încântător, amplu şi uşor suprarealist (trebuie să vedeţi statuile din răşină, iluminate şi pavajul asemănător unei table de şah, într-un tablou de Dali). Freamătul turiştilor şi spectacolele ad-hoc generează senzaţia unei plimbări neobişnuite pe scena uriaşă a unui teatru nonconformist. Street dance, cântăreţi de operă, mimi, talent de toate culorile şi naţionalităţile. Cam aşa am perceput eu Place Masséna.

Riviera Franceză mi s-a părut colorată şi veselă, locul în care am purtat conversaţii bilingve cu francezi prietenoşi, ce înţelegeau engleza mea (franceza mea e un pic ruginită) şi îmi răspundeau pe limba lor. Oraşele se agită până târziu, după lăsarea serii şi senzaţia generală e aceea de joie de vivre, lipsit de griji şi frământări majore. M-am amuzat teribil să văd la concertul Mika, din Nisa, fani de vârste surprinzătoare (părinţi veseli şi grijulii, adolescenţi în prag de rebeliune hormonală), în aceeaşi măsură în care mi s-a părut o idee excelentă să mă aflu în Nisa exact de ziua Franţei (am văzut focurile de artificii cu cea mai lungă durată de până acum – peste 30 de minute). Pe lângă turismul culinar pe care visez să îl practic, mă tentează şi ideea de a vizita ţări de zilele lor naţionale, având ocazia de a le vedea locuitorii relaxaţi şi degajaţi, numai buni de savurat „în curtea lor”, din perspectiva turistului hoinar.

Gata, m-a luat somnul. Peste câteva ore mă întorc la muncă şi aş vrea să vedeţi lenea de pe mutra mea, scriind rândul acesta. Iertaţi calitatea îndoielnică a imaginilor. Sunt un fotograf slab şi un pic lipsit de simţul proporţiilor, iar aparatul meu este un Canon de buzunar, perfect pentru poze, nu fotografii.

A.

P.s.: despre experienţa mea de cititor, într-o librărire franţuzească, am povestit aici.