Fotbal, fete și discriminare de gen: Banciu șutează și … autogoool!

Despre micile mele bătălii în varii situații sociale nu prea povestesc pe aici, dar asta îmi stă pe creier. Să fim cinstiți: fiecare are demonii lui. Ai mei țin de egalitatea de șanse și discriminarea de gen și în special de programarea precoce a puștilor și puștoaicelor, toți educați de foarte mici să nu își depășească limitele specifice rozului și albastrului de pe haine. Există treburi de băieței și treburi de fetițe, jocuri de fetițe și jocuri pe care se cam cade să le practice doar băiețeii. Apropo, v-am zis de prietena mea care ne-a povestit că educatoarea de la grădiniță i-a recomandat cu căldură să-și îmbrace fetița cu pantalonași mai lungi, pentru că pulpele dezvoltate ale fetiței ar putea stârni băiețeii de grupa mare (știu, vă trebuie vreo două minute să treceți peste hiperventilat și wtf??) și a sfătuit-o să alerge mai puțin și să fie mai rezervată, să se joace frumos ca alte fetițe?
Revenind, tre să vă povestesc episodul de pe terenul școlii; e păcat să rămână nepovestit. În scurta vacanță de Paște la părinții prințului consort, scot nepotul din dotare la bătut mingea pe terenul școlii de lângă bloc. Da, în orașul liniștit și plin , poți intra pe terenul școlii (cu gazon artificial!), în afara orelor, să bați mingea sau să alergi. Capitala, tărâm regal, are niște regulamente nițel diferite, pentru terenurile betonate din curtea școlii. Dar divaghez… Ies cu puștiul de clasa a doua la tras la poartă, descopăr că nu-s chiar rea la lovituri cu efect, puștiul se distrează. Ne privesc chiorâș niște pușlamale de la cealaltă poartă, unul mă strigă la un moment dat, când scapă mingea în jumătatea noastră de teren: „Doamnaaa, dați-ne și nouă mingeaa!” Vârsta din capul meu și numărul de pe tricou nu se mai pupau brusc, dar cu asta m-am obișnuit. If you act 20 long enough, you’ll be 20 eventually, right?

kick failBuuun, am dat și ieri o tură, prinsesem gust și aveam amândoi poftă și de un pic de competiție. Pe teren, una dintre porți era ocupată de o gașcă de băieți – cu coechipierul meu și „doamna”, între ei nu prea se anunța un sezon bun pentru echipă – iar cealaltă poartă, de un domn măricel, genul suporterului câine până la moarte, care savurează un meci bun doar cu o blondă spumoasă și niște semințe să le tot spargi în dinți + progenitura, un puști încrâncenat, simpatic în felul lui, cam MacDonalds-plinuț, dar pe drumul cel bun (bătea totuși mingea pe teren cu taică-su). Ne alăturăm echipei restrânse, mai mult nepotul entuziast, eu rămân oarecum tacit pe dinafară, pe post de băiat (fată?) de mingi. Al meu e mai bun decât al domnului, domnul își motivează fiul, cum poate el mai bine: „uite, mă, (zice arătând spre nepot, să îi zicem pușlamaua blondă), ăsta trage mai bine la poartă decât tine, deși tu te-ai antrenat” (îmi închipui ce poftă de joc mai are puștiul lui cu așa o abordare). Eu recuperez constant mingea din decor și urmăresc cu interes ce se întâmplă. Domnul obosește, iese din poartă, se pregătește de plecare. Între timp, intru eu, puștiul lui continuă să tragă la poartă, i le apăr (soarta, my friend), și-l aud pe taică-su, cu o delicioasă batjocură în voce: „Hai, mă Macdonaldescule (să zicem), nu ești în stare să marchezi cu o fată în poartă! Hă hă hă” (nu cu răutate, dar cu deja obișnuita desconsiderare implicită în voce). Recunosc că, din frustrare, nu i-am lăsat puștiului nici măcar un singur gol, dar nici eu nu-s întruchiparea blândeții oricât aș vrea. Pleacă domnul fotbalist și băiatul lui, rămânem noi doi, eu clar nemulțumită de lipsa de revanșă (nu mi s-a părut nici locul, nici momentul să țin vreo prelegere legată de cât de ofensator e să zici „lovești ca o fată” sau „ce, mă, te bate o fată (la sportul x, y, z)?”

Apare o fetiță de vreo 6 ani, în peisaj, se plimbă stingheră pe marginea terenului. Da, e îmbrăcată în roz, m-a pufnit și pe mine râsul de cât de frumos se închide cercul. Eu și pușlamaua blondă  continuăm să jucăm. După vreo câteva minute, iau decizia care va aduce pace în lume, va acoperi găurile din stratul de ozon și va reduce diferențele de salarizare între femei și bărbați. Chem fetița pe teren să se joace cu noi. Se apropie timid, primul șut e nesigur, cu vârful cizmei, mingea zboară la naiba. Eu și pușlamaua o încurajăm, îi arătăm cum să lovească. Prinde curaj, îi place, crește inima în mine de bucurie!. Presetările sociale care impun bariere stupide între sexe vor dispărea, bravo, Banciule, doi copii joacă un joc pe teren, fără să conteze că unul dintre ei e o fetiță în roz.

girly dress

Fetița s-a întors brusc spre mine, în timp ce jucam, cu o expresie plină de curiozitate. Ce a urmat a fost mirific și jur că nu exagerez discuția cu nimic:

Fetița: Doamna, sunteți mama lui?

Eu: Nu, nu sunt mama lui.

(se codește, mai șutează o dată).

Ea: Sunteți dădaca lui?

Eu: Nici dădaca. Fii atentă, când lovești mingea poți să îți iei un pic de elan, uite așa.. (îi arăt)

Ea (imperturbabilă, după un șut destul de bun): Moșica lui?

Eu (contrariată și începea să mi se citească pe față că îmi pierd răbdarea): Mo-ce??

Ea: Moșica.

Eu: Nici mămica, nici moșica, nici dădaca.

Ea: Prietena?

Eu (cu ochii ieșiți din orbite): Cum, cum? Nu ți se pare că e cam mic pentru o prietenă de vârsta mea?

Ea (chicotește și se îndreaptă energic spre minge): Am zis să zic și asta.

Evident, fetița era doar curioasă să înțeleagă ce soi de echipă formau tanti cu ochelari cât jumătate de față și băiețelul blond cu pistrui, dar pentru o secundă,doar pentru o secundă , am picat în capcana preconcepțiilor și mi-a venit MIE să îi șuier la ureche: „Lasă prostiile astea mondene, că de asta ne iau băieții peste picior și fii atentă la joc, mama ei de stare civilă!” M-am abținut și am savurat în liniște momentul în care, comentând jocul pe drum spre casă, partenerul meu de joc a zis foarte relaxat: „nu contează că e băiat sau fată, contează să poată lovi mingea”. Banciu: 1- Discriminare de gen: 0, ladies und gents!

Citește în continuare „Fotbal, fete și discriminare de gen: Banciu șutează și … autogoool!”

Magia Crăciunului, mall-ul și nebunii

Știu, știu, de Crăciun, fii mai bun șamd! Am pornit de la premisa asta, jur! Am planificat bucuroasă liste și listuțe, cu gândul la fiecare, mai ales că e primul Crăciun în familia prințului consort (emoție și entuziasm, ce să fie, cum să fie, știți și voi). Am făcut cumpărături din timp, din locuri diverse, am evitat cozi, împunsături și comentarii și eram de-a dreptul mândră de mine. Până în momentul în care a trebuit să înfrunt monstrul cu două intrări (Galaxy și Far, parcă): AFI Palace Cotroceni.

***

Încep cu următoarea notă: când din boxe se revarsă melodii umanizatoare și calde, în plin mall, printre magazine care vând o bucată de material sintetic, în petice, gen the colourful sixties, pentru un preț care înseamnă cam jumătate din rata mea de la casă (da, da, la tine mă gândesc, Desigual), nu știu dacă să râd și să gust ironia sau să mă întristez că umanitatea va ajunge în curând la un nivel de superficialitate greu de digerat. Pe asta am constatat-o la Sun Plaza, e drept, dar mi-a rămas înfiptă în minte. E preferabilă muzica de lift, dacă e să mă întrebați pe mine.

Revenind, cum am pus piciorul în mall, prima chestie care mi-a venit în mine a fost giphy”atenție, nu ieșiți din zona protejată. Animale sălbatice periculoase”. Pot să înțeleg de ce angajații ajunseseră la un nivel de saturație, dar de ce ”luna cadourilor” (un clișeu care mi-a ieșit pe nas) transformă consumatorul într-un soi de primată înverșunată nu reușesc să înțeleg. În primul rând, AFI e plin mai tot timpul, deci (aproximativ) aceeași oameni sunt acolo și cu o lună-două înainte și ar putea cumpăra relaxați cadouri, fără să alerge, să se calce în picioare. Și ce era acolo, măiculiță, ce revărsare de oameni, ce îmbulzeală, ca pe vremea știți-voi-cui, când venea mașina cu nu-contează-ce. Și un pic de ostilitate, și ceva priviri încercănate și golite de sentiment. Ajunsesem să cred că în fiecare familie existau cel puțin 4-5 neveste, 6-7 mătuși și o duzină de adolescenți care ”nu fac, mă, sport în haine de la Decathlon, că e penibil, ăștia joacă baschet în sacouri de la Zara” (vorba unui prieten care m-a amuzat teribil).

În al doilea rând, dacă toți oamenii ăștia se îmbulzesc pe 23 (nu vreau să știu ce e pe 24 acolo), mă gândesc eu că nu și-au bătut capul prea mult cu ce ar vrea să pună sub brad (ierarhic sau nu, că e vorba de soacră, de mamă, sau de soră-ta cea alintată, căreia îi faci toate mofturile) și nici nu sunt taman creativi când e vorba de cadouri. Nu e o regulă, am văzut și oameni pregătiți, cu liste, ceva concept pus la punct – aia care merge cu ailaltă, pe care și-o dorea de astă vară – dar înțelegeți la ce mă refer. Apropo de asta, băieții de la Yves Roche, băieți deștepți, au pregătit pentru clienții puturoși și prea leneși să gândească singuri, coșulețe de sărbători care costă mai mult cu câteva zeci de lei, decât dacă și-ar lua produsele articol cu articol, de pe raft. Deștept, nu? Deștept și creativ din partea comerciantului, comod și fără sentiment, din partea clientului.

Dau peste o prietenă în mall (care era de vreo 4-5 ore acolo), o pup și o asaltez bucuroasă cu întrebări, că eram într-o pană de inspirație. Pornim spre Parfois, în căutare de un-ceva-anume-de-care-nu-ești-sigur-până-l-vezi. Mă uit mai atent la ea și realizez că avea o sclipire de nebunie în priviri și că mergea săgeată-din-vitrină-în-vitrină, cu siguranța omului experimentat într-ale căutatului de cadouri, dar ușor maniacală (Alexandra, dear, mi-ai fost de ajutor 100%, dar mi s-a făcut un pic frică de tine, pentru o secundă). Și mă uit în jur și văd aceeași febrilitate maniacală și așa mă cuprinde o tristețe fără legătură cu bucuria sărbătorilor și un soi de detașare, de îmi venea să fug de acolo și să las baltă căutările. Cărți pentru toată lumea, fraților, cărți pentru toată lumea! La capitolul ăsta, știu ce să vă recomand, am tot soiul de idei, vă scutesc de inumana panică a mall-ului-de-sărbători, plus că tot timpul pierdut și frecușul nervos vor dispărea.

Apropo de cărți, țin să zic asta, altfel îmi stau mie sărbătorile în gât: dragă Cărturești, că ai prețuri semnificativ mai mari decât ce găsesc prin alte librării știu și pot accepta în anumite condiții (când e vorba de titluri pe care nu le găsesc în altă parte). Dar o cană de tablă emailată de 65 de lei (650 de mii de lei vechi) e o formă ostentativă de a spune: ”Dragi consumatori, mizăm pe lipsa voastră de discernământ și vă vindem toate prostiile pământului la suprapreț, pentru ca voi, în snobismul vostru naiv, să le oferiți cu mândrie că-s de la Cărturești”.

Așa că, dragi cumpărători, și o pereche de șosete dacă le cumpărați celor care vi-s dragi,giphy (1) relevante sunt gestul și gândul. Și mementourile pe mobil, când auziți prin august pe cineva zicând ”ah, ce mișto e pisica asta din pluș cu intrare HDMI, care curăță scamele de pe hainele scumpe și proaste de la Mango”, să o comandați de pe net, în loc să vă ceară Cărturești 240 de lei pe ea, pe 24 decembrie. Oricât de mult le evit în genere, voi apela acum la un clișeu: esența cadoului nu este ce cumperi, ci ce înseamnă pentru cel care îl primește. Dacă își dorește cu ardoare un obiect ieftin, dar care îi face viața cu un centimetru mai bună sau dacă îi hrăniți o pasiune pe care și-o cultivă, va fi de 100 de ori mai fericit decât dacă alergați ca găinile fără cap, prin mall, pe 24 decembrie (ca mine, parțial). Cu alte cuvinte, cel mai bun cadou de Crăciun e să fim atenți la și cu cei dragi, tot restul anului, și o să avem zeci de indicii care ne scutesc de agonia lui AFI.

Alde Banciu vă salută și vă urează ce își urează și ei: să mâncați fără să vă îngrășați, să dormiți pe săturate și să râdeți mult de tot, de sărbători.

P.s. apropo de cadouri, mi-au plăcut ideile avețișiperoz, în materie de împachetat. Mersi, Liana!

Din Moldova mea citire: amintiri de sfânta Mărie

De la mine din curte se aud trenurile, când trec prin târg. O vreme am trăit cu iluzia că are curtea mea niște excelente proprietăți acustice (vremea aia se întâmpla când eram plod și mi se părea culmea rebeliunii să citesc pe ascuns noaptea și să prind răsăritul trează). Noaptea de vară este cel mai bun mediu de propagare, cu bezna completă (și când zic completă, nu exagerez din rezonuri poetice) și greierii (nu unul, sute, sute! ca în banc) din grădinița de flori, în fața geamului. Trecerea trenului se aude limpede, ca și cum ar fi peste drum, pare interminabilă și aș putea jura că, preț de cele câteva clipe, mă opresc din gândit. Excelent catalizator pentru nimic, aș zice. Între timp, am realizat că târgul e excelent poziționat în raport cu linia ferată și că, practic, trenurile se aud impecabil când trec, oriunde te-ai afla, în miezul de comună, al cărui nume se încheie cu ”Târg” (nu am avut curiozitatea să testez satele vecine, dar nu sunt tentată în mod deosebit). Un mit al copilăriei mele, dus pe apa sâmbetei. Amu, șezând eu ca o floare capitalistă, cu laptopul pe genunchi, și o traducere tâmpită în față (home appliances, such fun!), la mine acasă (acasă din Moldova), de Sfânta Marie, s-a făcut și beznă, a trecut și trenul, am auzit și greierii și a venit și ploaia. E prea liniște pentru capul meu învățat să se prindă cât e ceasul, în somn, după cum trece tramvaiul. Și liniștea asta mi-a făcut loc în minte pentru niște amintiri legate de niște vremuri irepetabile și savuroase în felul lor.

Și, din amintire în amintire, ajung la mitul cu bâlciul. Nu știți mitul cu bâlciul? Păi, treaba stă cam așa: când eram copil, cinșpe august descărcareera unul dintre cele mai tari momente ale anului. Se făceau pregătiri cu vreo săptămână-două înainte, se văruia casa, se făcea curățenie generală (am fost șefă peste geamuri, ani de zile, primind la schimb bani de buzunar și drept de petrecut seara, mai spre după 12, în bâlci). Acum, privind în retrospectivă, mama își scotea pârleala cu vârf și îndesat, dat fiind că două dintre camere aveau geamuri duble și unul dintre seturile de geamuri avea ochiuri mici, cu cercevele de lemn. Să tot freci ochiuri de geam, cântând în gura mare. Se făceau cozonaci (cam 7-8, la o tură de copt), proces însoțit inevitabil de meciul ”mama versus dracii de copii”, care primeau din start câte o bucată de rahat și o mână de miez de nucă, să își astâmpere pofta, dar care erau prinși cu mâinile înfipte în aluat (bun, dulce, crampe, yum yum) și în umplutura cu cacao și nucă. Nu mai știu dacă tartor eram eu sau frate-miu, dar știu că ne ieșea planul de fiecare dată și alergam chirăind când eram prinși și mustrați scurt, printre dinți, de săraca mama, care avea o mie și o sută de lucruri pe cap, plus doi draci mici de păzit. Se tăiau zburătoare numai bune de rumenit, se făceau sarmale, rasoluri (de alea cum trebuie, cu pojghiță de grăsime aurie, nu limpezi ca supele muntenești), salate cu limba răsucită (de boeuf, pardon) și alte asemenea, numai bune de pus la cale o indigestie urmată de 100% inerție, preț de câteva ore.

Venea cinșpele, ăi mari se bucurau de masa pusă, rudele venite și pileala implicită (deh, doar moldovenii se respectă, nicio masă festivă fără păhărel, pupături zgomotoase și sămânță de ceartă). Noi, piticaniile, așteptam cu ochii și urechile serile, pe 13, 14 și 15 august. Când se făcea întuneric, o tundeam în haite la bâlci și ajungeam acasă rupți de oboseală. Ieșirea oficială era pe 15 ziua, dar, în afara prostiilor dulci pe care insistam să le băgăm în noi (anumite obiceiuri proaste se perpetuează din generație în generație, fără doar și poate), ieșirea cu părinții era plictisitoare și agasantă. Eram îmbrăcați frumos, ne bătea soarele în cap, stăteam atârnați de mâna unuia dintre părinți și așteptam nerăbdători să scăpăm de momentele în care adulții se strângeau ciotcă și pălăvrăgeau minute în șir. Târgul se umplea ochi de lume, familii întregi ieșite la plimbare, copii de la oraș, veniți la bunici, pendulând în jurul celor bătrâni, cu ochii după câte o trăznaie, babele și moșii, adunați la bârfă, urmărit și radiografiat lumea.

Ziua era necesară și scorțoasă, dar seara, he he, seara era momentul magic, când, după rugăminți și promisiuni de bună purtare, eram lăsați ”liberi” să hălăduim, să ne holbăm la zecile de lumini și să ne dăm în lanțuri, schilift (pe umbrelele zburătoare scria ”sky lift”, dar schilift i s-a zis, schilift a rămas) și în mașinuțe care se lovesc, să căscăm gura la cei mari care se dădeau peste cap, în bărci, și nu cădeau niciodată. Eram așa de emoționați de momentul de libertate, încât nu reușeam, uneori, să ne bucurăm pe deplin. Ați văzut copii atât de bucuroși și de emoționați încât îi bușește plânsul? Cam așa de zăluzi eram noi, scăpați de acasă. Ca să nu mai zic ce imagine romanțată aveam în mintea mea de copil despre oamenii cu bâlciul. Mi se părea culmea aventurii să umbli cu lanțurile din loc în loc și să trăiești ca un nomad.

Am ajuns acasă şi de sânta Mărie, anul ăsta, pentru prima oară în muultă vreme. Am redescoperit un târg relativ gol, copii puțini, oameni și mai puțini, despre bâlci mi s-a zis cu dezamăgire că e o ”țigăneală, cu mici și bere”, iar lanțurile nu au mai venit (zice-se că, acum mulți ani, unii au zburat din lanț cu scaun cu tot, în lanul de porumb din vecinătate, la un moment dat). Atmosfera de sărbătoare nu prea mai există, cozonaci se cumpără de la patiseria nevestei fostului primar (a doua, despre care târgul a avut un milion de lucruri de zis – apropo de babele și moșii de mai sus – după care a realizat că nu are nevoie de nicio exorcizare și muncește pe rupte). Am văzut câteva grupuri micuțe, prin parcul de la blocuri (unde înainte era cel mai tare derdeluș pentru care am mâncat eu papară ierni la rând, că terminam orele la 2 și ajungeam acasă la 6, udă și înghețată). Fără festin, fără scorțoșenie și haine noi (hainele noi, de sfânta Mărie, sunt un must).

Am mai zis-o și altă dată și o zic din nou: când voi avea copii, va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că episoadele memorabile (augmentate de ochii mei de plod plin de imaginație) ale copilăriei mele nu vor fi și episoadele memorabile ale copilăriei lor și că va trebui să casc ochii și să ofer discret momente la care să se întoarcă adulți, când sunt sătui, presați și obosiți (vă zic altă dată povestea cu Moș Crăciun și cu iepurașul de Paște). Tocmai trece un tren.

P.S. Apropo de recreat momente memorabile ale copilăriei, am un prieten despre care, dacă nu l-aș cunoaște mai bine, aș crede că suferă de dedublare de personalitate. Când trece de plăcuța cu ”Farewell comuna X”, omul este un adult responsabil, cu o meserie responsabilă, solicitantă și sobră, până la coate. Când se întoarce acasă, în scurtele vacanțe, revarsă tone de energie în a fi copilăros, alintat și a-și croi tot soiul de aventuri care-i amintesc de cât de tare a fost copilăria lui, bătând geambura cu o gașcă mare și zbanghie (pe care o invidiam, pentru că nu locuiam pe aceeași stradă și mama nu mă lasa seara, că e periculos și tre să fiu în raza vizuală și ratam o groază de tâmpenii, la care aș fi vrut să iau parte).

 

Sursa foto: Huși.info

De Crăciun, fii mai bun, fii mai puțin blazat

2013 a fost anul nebuniilor, nebunilor, situaţiilor neverosimile, protestelor, evenimentelor culturale memorabile şi cărţilor bune. Şi 2012. Şi 2011. Dacă privesc lucrurile în perspectivă, realizez că nu anii diferă între ei, ci percepţia noastră de hamali obosiţi, sătui de muncă în van, bullshit şi „speranţa unui an mai bun”. În condiţiile astea, propun să facem o schimbare la anul. Să nu iertăm nimic. Doar cărţi bune, doar programe de televiziune şi articole care ne oferă şi altceva decât circ ieftin şi dezinformare, doar decizii asumate, bazate pe logică şi documentare, nu pe mofturi de moment şi afect, doar oameni politici care ne plac pentru că ştim ce au făcut bun, nu pentru că ne-a fost lene să gândim şi l-am ales pe cel cu dinţii cei mai albi şi zâmbetul cel mai puţin parşiv (acuşi pică toamna 2014 peste noi şi va ploua din nou cu promisiuni şi găuri în discernământ mari cât gropile din asfalt).

Propun să dormim, să mâncăm (cu moderaţie că nu pleacă mâncarea nicăieri), să nu asaltăm supermarketurile ca şi cum ar veni apocalipsa zombie (mutare oricum inutilă, dacă nu v-aţi cumpărat cuţite de bucătărie în plus şi vreo suliţă sau două, să fie acolo) şi să ne tragem sufletele zilele astea, fără să asaltăm Facebook-ul cu urări fără strop de suflet, cu pozici idioţele cu brăduleţi fotoşopaţi, Moş Crăciuni enervant de roşii şi de durdulii, cozonaci şi sarmale. Toată lumea le are în casă, arată aproximativ la fel, au aproximativ acelaşi gust şi transformă Facebook-ul într-un şir interminabil de platitudini. Acum, nu mă urâţi că stric bucuria Crăciunului, ci întrebaţi-vă mai bine când a fost ultima oară când aţi bătut la uşa unui prieten şi l-aţi colindat din toată inima (urechea muzicală se trece cu vederea în circumstanţele date).

Mai propun să nu asaltăm mall-urile de sărbători şi să ieşim afară, să nu părăsim un spaţiu închis, pentru alt spaţiu închis, cu lumina aia sinistră şi iarna artificială. Să ieşim afară şi să dăm în mintea copiilor – s-au deschis patinoarele din oraş – aşa cum nu avem curajul să facem în timpul anului, pentru că e ridicol şi ne e teamă de ce o să creadă lumea. Să lăsăm deoparte sms-urile anuale cu blazatul „Fie ca…”, să punem mâna pe telefon şi să îi sunăm pe cei de care ne pasă suficient încât să rupem 5 minute din timpul nostru preţios, jucând Candy Crush Saga pe ascuns – să nu afle lumea de pe Facebook ce obicei ruşinos, dar addictive avem.

Şi, dacă nu am fost suficient de convingătoare, poate următorul scenariu vă va determina să luaţi o pauză de la virtual, artificial, MamaSkypemall, laptop, SMS şi tag-uri idioate pe Facebook (am ajuns să fac alergie la ele). Familia mea trăieşte silită de circumstanţe la  vreo 2000 de kilometri distanţă de mine, de câţiva ani buni. Suntem conectaţi, e drept, pentru că acum comunicaţiile sunt posibile sub o mie de forme la îndemână, şi ne vizităm cât putem de mult, trecând de fiecare dată prin acelaşi dulce chin: ne ia câteva zile să ne reobişnuim unii cu ceilalţi, defulăm frustrările acumulate în atâtea luni de distanţă şi, când s-a restabilit armonia şi ne e cald şi bine, gata vacanţa. Cineva trebuie să plece acasă. Care e acasă, dar e un acasă incomplet fără ceilalţi. Anul acesta facem Crăciunul pe skype, pentru că nu s-a putut altfel, de data asta. Abia aştept să îi văd şi o să mă plimb cu laptopul în braţe prin casă, să le arăt bradul, sarmalele, pisica, mătuşa din ţară, hainele pe care le port de revelion (nu pot să ratez ocazia de a trăncăni cu mama despre haine, gusturi, potriviri, chit că ajungem să ne ciondănim pe culori şi mofturi – şi ce dragi îmi mai sunt ciondănelile astea!) Totuşi, nu pot să nu scrâşnesc din dinţi cu ciudă că ai mei au trebuit să plece din ţară, pentru că în Moldova se face foamea pe capete, din cauza unui sistem idiot şi nu mă pot abţine să îi judec pe cei care pot face o mie de lucruri pe care noi nu le putem face şi care se complac în lenea virtuală, pentru că e timp pentru toate. E subiectiv şi nu neapărat general valabil ce zic, dar se întâmplă şi doare.

Aşa că, vă zic, nu rataţi nimic. Nu rataţi îmbrăţişări, prieteni, familie, cadouri sub brad. Nu rataţi decizii isteţe care să vă facă viaţa mai bună nu doar pe moment, ci pe termen lung. Nu lăsaţi apatia şi lenea intelectuală să vă mănânce bucuria de a trăi.

Trag linii şi o ţin în pilde acum, pentru că de revelion o să fiu ocupată să îmi fac promisiuni pentru 2014: să mă las de fumat, să mă apuc de sport, să scriu mai mult, să citesc mai mult, să îmi văd familia mai des, să nu ratez niciun moment memorabil, să cumpăr cadouri mişto pentru prietenii mei, să votez cu cap, să ies în stradă, dacă e nevoie, şi să ignor blazaţii. Sper să mă ţin de promisiuni.

Ceea ce vă recomand şi vouă.

Sărbători fericite. Mămuc şi Luţ, mi-e dor crunt de voi, pe toate canalele!

P.s. Fotografia e o captură de ecran, făcută în timpul uneia dintre zecile de sesiuni de skype de anul ăsta. E neclară, dar  e caldă și mi-e dragă.

A.

Cu sandalele tocite de Riviera Franceză 2

Am promis că revin cu a doua parte a aventurilor pe străzi franceze. Tocmai am încheiat cu stil o experienţă românească, pe bucata de autostradă proaspăt deschisă, bară la bară, o feerie! Nu am somn aşa că mă întorc la poveşti. Rămăsesem la relatarea cu Negresco. Apropo de asta, ne-a luat puţin să ne prindem de faza cu cafeaua. Când ceream o cafea, chelnerii ne întrebau binevoitori: „Doriţi cafea americană sau cafea adevărată?” Noi, cu nişte mutre vădit nedumerite, ne întrebam ce o însemna cafeaua adevărată. Iată şi cheia misterului: cafeaua „adevărată”, în accepţiunea francezilor, este un shot de espresso tare de te trimite pe jos, din Franţa până în România. Pentru cei cu tensiunea pe beţe, se recomandă şi un pic (mai mult) de lapte alături.

Tot în seria „apropo” (TV :D), povesteam în postarea trecută de pohtele mele vizavi de mâncare bună şi din belşug, cu variaţiuni pe tema „fructe de mare”. În Nisa, veţi găsi terase unde puteţi mânca în regim „all-you-can-eat”… scoici. Cu alte cuvinte, pentru EUR 14,90, se vor perinda sub nasul vostru oale ochi cu scoici fierte şi sosuri la alegere. Lăsaţi domnia la o parte şi înfigeţi-vă cele 10 degete (degetele opozabile sunt ESENŢIALE în proces) în scoicile scăldate în sos de usturoi, ceapă, creveţi sau lămâie, udate bine cu un vin alb şi o „cafea adevărată” după. Garantez pentru satisfacţie culinară completă, plus nişte conversaţii spumoase în câte limbi vă trec prin minte (după aşa festin, nu ai cum să nu devii poliglot).

Dacă tot ne-am aventurat pe Riviera Franceză, era păcat să nu hoinărim o zi prin Cannes, unde am găsit şi o plajă acceptabilă, după aventura dramatică de pe „plaja” bolovănoasă din Nisa. Turul de o oră cu trenuleţul este ideal pentru a vă forma o idee asupra întinderii oraşului, a eleganţei lipsite de ostentaţie şi a punctelor cu parfum de monden cinematografic. Cannes nu e mare, dar e cochet şi îşi expune luxul fără prea multe fasoane, ca pe o stare de fapt. Le Petit Train du Cinéma vă va duce până pe (aproximativ) cel mai înalt punct al oraşului, le Suquet, de unde puteţi trage aer adânc în piept, cu privirile pierdute asupra portului. Bine, partea cu privirile pierdute se cam aplică întregului oraş (să ne fi văzut căscând gura la Palm Beach, Carlton sau covorul roşu). Deh, curiozităţi de turist.

Şi, ca şi cum nu aş fi căscat gura suficient, de mă dureau fălcile, am petrecut o zi bântuind prin Monaco, Principatul de mărimea unui oraş de talie medie, care a intrat oficial pe primele poziţii în topul preferinţelor mele. Wikipedia îmi spune că e mic al naibii şi am avut confirmare la faţa locului că suprafaţa Principatului Monaco e o glumă. Înghesuit într-o coastă de munte, cu marea la picioare, Monaco e ca un univers în miniatură, care creşte pe verticală.  Odată ce am pus piciorul aici, nu prea mai ştiam sigur la ce să mă uit: la clădirile impunătoare, ce urcau pe munte, pe 2-3 niveluri, la maşinile de epocă şi la ultimele apariţii motorizate sau la oamenii care hoinăreau ca şi mine. Monte Carlo mi-a pus capac şi am luat o binemeritată pauză, în faţa unei îngheţate gigantice, la o terasă cu vedere la Cazinou. Apoi, am luat-o de la capăt, bătând străzile şi încercând să memorez fiecare colţişor. Dacă la Cannes luxul e ceva mai subtil, Monaco (cu o populaţie de aproximativ 36 de mii de locuitori şi un PIB de peste 6 miliarde de dolari – verificat şi răsverificat pe net, pentru că nu mi-a venit să cred ochilor!!) e mai ostentativ în privinţa prosperităţii sale.

Din păcate, nu am reuşit să văd şi traseul de Formula 1 şi, probabil, mi-au mai scăpat câteva părţi ale Principatului, aşa mic cum e. Când ajungeţi însă la Monaco, nu rataţi Muzeul de Oceanografie. Veţi păţi ca mine: vă veţi prelinge de la un acvariu la altul, cu ochii aţintiţi asupra peştilor şi crustaceelor. Unii dintre peşti se vor holba şi ei la voi ceea ce va fi teribil de distractiv.

Ar mai fi sute de detalii, pe care vă las plăcerea de a le descoperi. În fond, experienţa turistică e o chestiune pur subiectivă, lăsând la o parte câteva puncte de reper majore. Din seria experienţelor subiective face parte fascinaţia mea pentru spectacolele stradale din Place Masséna, Nisa. Locul în sine este încântător, amplu şi uşor suprarealist (trebuie să vedeţi statuile din răşină, iluminate şi pavajul asemănător unei table de şah, într-un tablou de Dali). Freamătul turiştilor şi spectacolele ad-hoc generează senzaţia unei plimbări neobişnuite pe scena uriaşă a unui teatru nonconformist. Street dance, cântăreţi de operă, mimi, talent de toate culorile şi naţionalităţile. Cam aşa am perceput eu Place Masséna.

Riviera Franceză mi s-a părut colorată şi veselă, locul în care am purtat conversaţii bilingve cu francezi prietenoşi, ce înţelegeau engleza mea (franceza mea e un pic ruginită) şi îmi răspundeau pe limba lor. Oraşele se agită până târziu, după lăsarea serii şi senzaţia generală e aceea de joie de vivre, lipsit de griji şi frământări majore. M-am amuzat teribil să văd la concertul Mika, din Nisa, fani de vârste surprinzătoare (părinţi veseli şi grijulii, adolescenţi în prag de rebeliune hormonală), în aceeaşi măsură în care mi s-a părut o idee excelentă să mă aflu în Nisa exact de ziua Franţei (am văzut focurile de artificii cu cea mai lungă durată de până acum – peste 30 de minute). Pe lângă turismul culinar pe care visez să îl practic, mă tentează şi ideea de a vizita ţări de zilele lor naţionale, având ocazia de a le vedea locuitorii relaxaţi şi degajaţi, numai buni de savurat „în curtea lor”, din perspectiva turistului hoinar.

Gata, m-a luat somnul. Peste câteva ore mă întorc la muncă şi aş vrea să vedeţi lenea de pe mutra mea, scriind rândul acesta. Iertaţi calitatea îndoielnică a imaginilor. Sunt un fotograf slab şi un pic lipsit de simţul proporţiilor, iar aparatul meu este un Canon de buzunar, perfect pentru poze, nu fotografii.

A.

P.s.: despre experienţa mea de cititor, într-o librărire franţuzească, am povestit aici.