Love Building, umor proaspăt și amor șchiopătând

Am câteva restanțe de dat pe acolade, în secțiunea povești de spus, plus o promisiune de respectat, față de un prieten, așa că, doamnelor și domnilor, am revenit să vă povestesc cum a fost la Noaptea Albă a Filmului Românesc și la producția Love Building.

Să începem cu începutul. Dacă mulțimea pestriță nu vă intră în gusturi și preferați o formulă ceva mai discretă, Noaptea Albă a Filmului Românesc nu e cea mai bună alegere. Dacă, pe de altă parte, aveți poftă să vă pierdeți printre oameni, să trageți cu ochiul la actori și regizori care se plimbă relaxați de la un cinematograf la altul și văd filmele cot la cot cu publicul, acest eveniment este momentul potrivit pentru un pic de pauză, de mai dă-o încolo de rutină, și de filme, neică. Filme românești multe, vechi și proaspete, drame de export (pentru urși, Cannes și ”ai văzut? Poziția copilului a fost propus pentru Oscar!”) și comedii care încearcă să schimbe tonul cinematografiei românești. Avem di tăti. Anul trecut, am aplaudat la Despre oameni și melci, la 3 dimineața, și v-am povestit despre asta, aici.

Anul acesta, am ales Love Building, o comedie românească lansată în 2013, în regia luvbuildingIuliei Rugină. Pe producătorii-actori îi știți: Alexandru Papadopol (care mi-a recâștigat respectul ca actor, cu această reîntoarcere, după ani de zile în care i-am ignorat aparițiile în serialele MediaPro), Dragoș Bucur (da, știu, să oftăm în liniște, deci) și Dorian Boguță (căruia i-am savurat accentul discret – just a hint). Partea distractivă urmează acum: ceilalți 30 de actori sunt debutanți, de la Actoriedefilm.ro, proiect inițiat de Alexandru Papadopol, Dragoș Bugur și Dorian Boguță, în martie 2010. Am auzit păreri conform cărora, stângăciile proaspeților actori erau cam prea evidente și că interpretarea a fost artificială. Am văzut lucrurile un pic diferit și taman  acesta este motivul pentru care, cu toată inima, recomand Love Building: stângăciile celor 30 de actori s-au potrivit ca o mănușă subiectului, personajelor, cadrelor de mockumentary și intenției de a produce un film lipsit de dramatism teatral, cât mai apropiat de public care sigur a auzit în viața reală, pe la prieteni, măcar una dintre poveștile de pe ecran (să nu zic că le-a trăit pe pielea proprie).

Povestea e simplă: un proiect de tip training camp cu perechi ale căror relații scârțâie. Trei specialiști (la rândul lor, taxați de dileme, complexe și frustrări proprii). Perechile se înscriu în acest proiect pentru a-și redescoperi dragostea, impulsul inițial care i-a determinat să se aleagă. M-a distrat teribil stilul telegrafic în care sunt prezentate cuplurile, la început, cu tot cu meteahna principală care le distruge relația, așa cum m-au amuzat și reacțiile din sală, când mai scăpa câte un spectator vreo insultă printre dinți, ori câte un comentariu (Love Building naște fără prea mare efort empatie și solidarități impulsive). Lucrurile iau o turnură nefericită când organizatorul acestei tabere de recuperare intervine în procesul de ”vindecare”, cu un artificiu mediatic (fără spoiler), dând peste cap eforturile celor trei terapeuți. ”A fost o dată ca niciodată, o prințesă foarte frumoasă. Toți prinții o iubeau. Când s-a făcut mare, a găsit un prinț de care s-a îndrăgostit și ea. Și s-au căsătorit și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Hai, mă, să fim serioși.”  De aici, totul se duce la vale: două înșelări, șapte incompatibilități, o impotență slash frigiditate ș.a.m.d., înseamnă o mână de scenarii pe care le-ați mai văzut, inclusiv (culmea culmilor) un domn simpatic care își aduce amanta în tabără, să își refacă relația.

foto 3Ce mi-a plăcut foarte mult: Love Building s-a scuturat cu eleganță de rețetele de comedie perdante, din ultimii ani, nu a pus miză pe vulgaritate, nu a pus miză pe prostia boborului, fie el pe ecran sau în sală (cu tot respectul, umor de Las Fierbinți și de Nașa, mă lasă rece). Scenariul a fost bine pus la punct, iar replicile mi-au amintit de conversații auzite, povești spuse pe Facebook, la bere, la țigară, la mica bârfă de cafea. Am simțit picătura de comedie hollywoodiană, dozată impecabil, fără a priva filmul de parfumul local, ”de aici”. Excelent montaj, alternând între testimonialele în alb-negru și firul poveștii, între varianta ei și varianta lui. M-a uns pe suflet premisa ”nimeni nu e perfect”, pe baza căreia cei trei terapeuți ajung în niște situații de tot râsul – Dorian Boguță povestind cu stângăcie despre escapada amoroasă neobișnuită a consoartei și verificându-i profilul de Facebook, Dragoș Bucur și Dorian Boguță în scena cu miștourile de familie, Alexandru Papadopol, întrebând inocent ”Par homosexual?”. Delicios, delicios! Am apreciat faptul că dintre două variante posibile de final, Love Building a ales-o pe a treia. Nu a încheiat în mod facil cu ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, nu a dat verdicte în situații în care publicul mai mult ca sigur a făcut-o, ci a păstrat fâșia de gri, mult mai apropiată de viața reală, lăsând loc de interpretare. Uman, cald și lipsit de fasoane.

La final, când de prin sală s-au ridicat actorii și regizoarea și s-au prezentat la apel pentru aplauzele publicului, mă întrebam cât de tare s-or fi distrat ei în timpul proiecției, auzind comentariile vecinilor de scaun. Și mie mi-a scăpat un ”Boule!” printre dinți, la un moment dat. Deh, Love Building mai face și asta pe deasupra: îți amintește de vreo alegere amoroasă dictată exclusiv de hormoni și te pune să te uiți la tine din afară și să îți zici ”pfui! Ce am avut în cap, Doamne!”

V-am pupat și ne vedem în toamna asta peste tot, la cinema, la teatru, la protest și la bere!

A.

Surse foto: www. actoriedefilm.ro, www.cinemagia.ro

De ce merită Christoph Waltz al doilea Oscar, pentru un Quentin Tarantino

Încep simplu: în 2010, la 54 de ani, actorul austriac, de naţionalitate germană, Christoph Waltz a primit premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul care a stârnit puseuri de tensiune în sala de cinema: Colonelul Hans Landa (Inglorious Basterds, 2009). După aproape 100 de producţii în Europa, Christoph Waltz a pus piciorul în industria de film americană (această maşinărie gigantică de film) şi, alături de unul dintre cei mai coloraţi regizori/scenarişti/producători ai Hollywoodului, Quentin Tarantino, a creat un rol pe care memoria mea nu prea are şanse să îl şteargă: cel al ofiţerului nazist psihopat, care îşi savurează crimele cu aceeaşi meticulozitate cu care îşi bea paharul de lapte, conştient că sub podeaua casei se ascund evrei îngroziţi. Mi-amintesc că un impact asemănător l-a avut asupra mea Anthony Hopkins, as Hannibal Lecter, în Tăcerea Mieilor (t.o The Silence of the Lambs, 1991). Actori în roluri de psihopaţi am mai văzut. Actori în roluri de psihopaţi, care să mă bântuie ani de zile, mai rar.

Revenind, a fost nevoie de un Quentin Tarantino, care se joacă de-a filmele şi se mai plimbă şi prin faţa camerei, când are chef, să aducă la Hollywood un actor atât de subtil şi de bine dozat. M-am temut pentru o clipă că Inglorious Basterds va fi un moment singular de glorie actoricească, pentru un actor a cărui zonă de confort era cinematografia europeană şi care risca să rămână blocat în registrul eternului villain cu sclipiri de nebunie şi de geniu. Temerile mele au fost nefondate pentru că Waltz a salvat cât decât pielea producţiei Water for Elephants (2011) şi m-a câştigat cu savuroasa interpretare din Carnage (2011), în care i-am descoperit umorul şi i-am adorat accentul.

django-unchained-670308lApoi, Christoph Waltz a dat lovitura. Sau Quentin Tarantino a dat lovitura, distribuindu-l din nou pe Waltz într-un film pe care dacă aş fi silită să îl etichetez, m-aş limita la best freak show ever. Aşteptările mele din partea Django Unchained (2012) fuseseră mari, în primul rând datorită distribuţiei halucinante: Leonardo DiCaprio (copilul minune al Hollywoodului, care nu m-a dezamăgit), Jamie Foxx (binemeritat Oscar pentru Ray, 2004), Samuel L. Jackson (pe care nu l-am recunoscut iniţial şi care a spart tiparul poliţistului dur, cu rolul celui mai detestabil negru din cultura mea cinematografică), plus adorabila Kerry Washington (o ştiţi din Scandal, un serial prezidenţial acceptabil, din categoria serialelor de cursă lungă). Django Unchained a fost filmul în timpul căruia nu m-am uitat nici măcar o dată la ceas şi nu am căscat a plictiseală, aproape trei ore.

Genială ideea lui Tarantino de a păstra meticulozitatea şi sângele rece, trecând la polul opus cu personajul Dr. King Schultz. Imaginaţi-vă un personaj pozitiv, cu aceleaşi gesturi sigure, acelaşi sânge rece şi, aparent, acelaşi calcul detaşat, în privinţa vieţilor umane. Waltz mi-a stârnit hohote de râs şi mi-a smuls oftat după oftat, dezvăluindu-se treptat, uman şi raţional, în universul dezumanizant al Sudului american, pre-război de secesiune. Parteneriatul cu Jamie Foxx, as Django (the one in ten thousand), marcat pe alocuri de puternice tonuri hollywoodiene, plus realismul parodic vizavi de aberantele pretenţii de superioritate rasială ale albilor din sudul Statelor Unite, plus scăpările demente ale lui Tarantino (nici Django Unchained nu e lipsit de scenele sângeroase, copleşitoare) au ca rezultat the best freak show ever, pe care îl pomeneam mai sus.

Rolul lui King Schultz ar fi putut fi scăpat lesne de sub control, dar Waltz s-a ferit cu dibăcie de clişeul cinematografic, Waltzoferind mostre bine dozate de umanitate, impulsivitate şi omniscienţă. Este fenomenală scena de deschidere, în care personajul se prezintă simplu şi elegant, într-o engleză mult prea bine articulată şi prea corectă,  pentru negustorii de sclavi cu care se poartă conversaţia:

Calm yourselves, gentlemen, I mean you no harm.  I’m Dr. King Schultz, and this is my horse Fritz”.

My good man, did you simply get carried away with your dramatic gesture, or are you pointing your weapon at me with lethal intention?”  Urmat de o scenă sângeroasă, marca Tarantino.

Engleza corectă şi manierele impecabile, pe care le păstrează intacte până în ultima clipă, contrastează puternic cu ocupaţia sângeroasă şi situaţiile ameţitoare în care intră, cu calmul unui funcţionar public, într-o zi relaxată. Nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de simplitatea abordării, de zâmbetul cuceritor al unui vânător german de recompense, al cărui seif este măseaua gigantică, bălăngănindu-se deasupra căruţei-vagon (nici nu ştiu cum să o numesc), pe un arc uriaş. Pot doar să îmi scot pălăria în faţa unui actor a cărui tehnică este impecabilă şi care, în mod fascinant, adaugă appeal rolurilor sale, indiferent cât de detestabile sunt prin natura personajelor.

Vin Oscarurile în curând. Christoph Waltz este nominalizat în categoria cel mai bun actor în rol secundar şi, deşi concurenţa e serioasă (Alan Arkin, Robert De Niro, Philip Seymour Hoffman, Tommy Lee Jones), nu văd altă posibilitate decât aceea ca premiul să ajungă în mâinile lui Waltz, a doua oară, tot pentru un Quentin Tarantino. Pentru că merită.

 A.

Surse foto, aici şi aici

Despre cum am aplaudat la un film românesc, la 3 dimineaţa

Vineri seară a fost îmbulzeală la cinematografele din Bucureşti şi, am aflat ulterior, la cinematografele din 22 de oraşe româneşti. Noaptea albă a filmului românesc a avut un succes nesperat, cu proiecţii proaspete şi amintiri pentru cinefili melancolici.

Nu exagerez când spun că revelaţia evenimentului a fost producţia „Despre oameni şi melci”, semnată de Tudor Giurgiu, pentru care bântuiam la 1 dimineaţa, în faţa CinemaPro. Lume bună şi fercheşă, regizorul şi actorii, figuri cu ştaif şi rochii foşnitoare. Freamătul viu al oraşului, în aşteptarea a ceva proaspăt şi demn de comentat şi noi, fetele gălăgioase, cuprinse de aceeaşi agitaţie, pe post de pseudopaparazzi, cu camerele foto ale telefoanelor pregătite de vânat. Sună un pic hollywoodian, nu? „Despre oameni şi melci” a rulat într-o sală plină, în multe cinematografe, inclusiv în ţară. Noi am asistat la îmbulzeala de la Cinema Studio şi agitaţia colorată de la CinemaPro. Despre adunarea pestriţă din sălile provinciei a povestit presa cu vârf şi îndesat.

Cum aş putea să definesc Despre oameni şi melci? „Tragicomedie” ar fi termenul bun pentru explozia de râs generată, urmată de melancolia amară a anilor ’90 (începutul anilor ’90), haotici şi divizaţi între „întreprinzătorii” care au prins primul val şi eternele victime, indivizii agăţaţi între sărăcia onestă şi dorinţa dureroasă de a pleca afară (alimentată pe deplin, după deschiderea graniţelor, post revoluţie). Firul narativ se desfăşoară în jurul uzinei Aro, pe care directorul său decide să o vândă unor investitori francezi, pentru 150 de mii de dolari. Oficial, intenţia acestora era de a deschide o fabrică de procesare şi ambalare a melcilor pentru export (ceea ce ar fi asigurat locuri de muncă doar pentru 300 din cele câteva mii de angajaţi ai Aro Câmpulung Muscel). Revolta justificată a muncitorilor şi soluţia cel puţin originală, de a-şi vinde sperma unei clinici din Bucureşti, până la strângerea sumei de 300 de mii dolari, pentru a putea păstra uzina nasc o serie de situaţii al căror umor (situat la graniţa bună a vulgarului de mahala) stârneşte râsul general. Nu vă voi povesti ce se întâmplă mai departe pentru că e păcat să vă stric plăcerea de a savura filmul.

Vă pot spune în schimb că Andi Vasluianu şi Monica Bârlădeanu au fost alegeri inspirate pentru rolul lui Gică, liderul de sindicat sufletist, fante în pauza de masă şi soţ şi tată devotat după orele de program, şi Manuela, secretară eficientă, obiectul fascinaţiei lui Gică în pauza de masă şi emigrantă aspirantă în timpul liber.  Veţi râde pe burtă când angajaţii de sex masculin, sub 45 de ani, se vor strânge să pună la cale planul de bătaie şi să îşi pregătească „CV-ul” pentru clinica din Bucureşti şi vă veţi aminti cu tristeţe de izul sărăciei disperate al oraşelor de provincie, în cădere liberă, după închiderea unicei surse de venit a locuitorilor săi. M-a impresionat Monica Bărlădeanu, a cărei cotă pare să crească progresiv, de la producţie la producţie, iar maestrul Dorel Vişan îşi păstrează stilul niţel flegmatic şi poartă cu sine un pic din personajul altui film cu laitmotiv gastropod, Senatorul melcilor (1995).

Am simţit în sală, la 2 şi ceva dimineaţa, vibraţia aceea a oamenilor pătrunşi de acelaşi moment, scuturaţi de râsul nervos pe alocuri şi cuprinşi de empatia vecinului care ţi se uită la carburator şi dă din cap sfătos, fără o soluţie concretă la îndemână. Am aplaudat la final, dintr-un impuls născut din revelaţia momentului, şi anume faptul că am asistat la un fenomen extraordinar: o sală s-a umplut de români al căror scop unic a fost râsul sincer şi lipsit de meschinărie, hazul de necaz, fără ranchiună şi agresivitate.

„Despre oameni şi melci” va rula toată săptămâna aceasta la Cinema Studio şi, din câte ştiu, la alte cinematografe din oraş. Vă prind bine două ore de retrospectivă şi regăsire în vremuri marcate de tensiunea tranziţiei cu pedale defecte.

Enjoy!

A.

P.s. Trebuie să menţionez că Despre oameni şi melci mi s-a părut a fi prima producţie cinematografică românească cu o campanie de promovare demnă de respect. Un site excelent, promovare TV şi scrisă pe măsură. Jos pălăria!

Mofturi de cartof de canapea: Woody Allen, Kelsey Grammer

M-am întors. Canicula mă tâmpeşte şi îmi topeşte creierul, aşa că am luat o pauză, dar m-am întors. A venit toamna şi, odată cu ea, a revenit şi cheful meu de viaţă.

Am început săptămâna cu stil, având ocazia de a-mi lustrui gusturile, cu două revelaţii: Woody Allen şi Kelsey Grammer. Woody Allen e ca ardeiul iute – ori eşti înnebunit după el, ori te arde pe gât şi te îneci până te învineţeşti. Până acum, nu l-am putut înghiţi. Mi se părea intrusiv şi haotic. Există multe feluri de haos, unele pe care le înghit cu mai multă plăcere (cum e Quentin Tarantino) şi unele pe care le-am iubit din prima secundă. Woody Allen, deşi îi recunosc în mod obiectiv valoarea, mi-a generat întotdeauna un fel de nelinişte uşor nevrotică, motiv pentru care l-am evitat cu eleganţă. Până luni seară, la To Rome with Love (2012), când acest Sergiu Nicolaescu al cinematografiei americane (scenarist, regizor şi actor în propriul film) mi-a atins coarda sensibiă: gustul pentru ironie. Permiteţi-mi să fiu clară: ştiu că ironia şi autoironia sunt arme puternice şi bine folosite de Woody Allen, dar avea obiceiul ăsta prost de a le îmbrăca totul în zgomot mult, haotic şi îmi pierea brusc cheful. To Rome with Love mi-a adus aminte destul de mult de Visul unei nopţi de vară al lui Shakespeare, de la utilizarea decorului (spaţiul citadin, de această dată), până la satira absolut delicioasă, ce se naşte din dislocarea personajelor: jocurile mele preferate pe baza unui personaj sunt cel cu tânăra şi aparent naiva nevastă, rătăcită pe străzile Romei şi cel cu Leopoldo Pisanello (Roberto Benigni), funcţionarul insignifiant care se trezeşte într-o dimineaţă celebru, fără niciun motiv aparent, celebritate care îl copleşeşte şi îl pune în situaţii ridicole. Penelope Cruz în rol de prostituată este fantastică, iar italiana ei, impecabilă. Am salutat şi faptul că Woody Allen a oferit unor feţe proaspete ocazia de a prinde rădăcini în memoria colectivă a cinefililor: adorabila Ellen Page (Juno), cu un chip ciudat şi stilul uşor nesigur, Jesse Eisenberg (The Social Network), pentru care am o slăbiciune şi aştept să crească mare şi neobişnuit, aşa cum mă aştept să se întâmple, Alison Pill, al cărei rol nu străluceşte pe măsura zâmbetului (îmi place mult mai mult varianta nevrotică şi devotată, din Newsroom) şi Greta Gerwig.

To Rome with Love este o ciudăţenie, cu cadre largi şi tulburi pe alocuri, în care Woody Allen se joacă şi îşi joacă rolul etern nevrotic, cu un zâmbet ştrengar în colţul gurii. Ironia curge în valuri şi te pocneşte din când în când după ceafă: producătorul muzical ieşit la pensie (Woody Allen), obsedat de faptul că viaţa i s-a terminat odată cu cariera, îl descoperă pe antreprenorul italian de pompe funebre (interpretat de tenorul Fabio Armiliato), a cărui voce incredibilă prinde viaţă doar în duş, motiv pentru care punerea în scenă a operei Paiaţe devine o problemă. Descoperiţi singuri ce se întâmplă mai departe.

A doua revelaţie a săptămânii este un actor al cărui personaj de căpătâi m-a scos din minţi preţ de 22 de sezoane (11 de Cheers – 1982-1993 şi 11 de Frasier – 1993 – 2004). Frasier Crane, un nume sinomin cu snobismul în formă pură, preţios şi pompos, un individ pe care l-am tolerat de dragul celorlalte personaje, o bună parte savuroase. După mai bine de 20 de ani de întruchipare a unui singur personaj, nu m-aş fi aşteptat la o transformare atât de reuşită, cum e cea pe care am văzut-o în Boss (2011 – ). Personajul central al serialului este Tom Kane, primarul oraşului Chicago, care are de înfruntat atât păienjenişul de intrigi politice, cu forţa şi agilitatea unui cap de familie mafiotă (maşinaţiuni, intrigi, câte un cadavru „accidental” pe ici, pe colo şi, bineînţeles, interese interdependente cât cuprinde), cât şi nou-descoperita boală degenerativă, Lewy Body, care îi afectează percepţia, abilităţile motorii şi, din când în când, judecata. Kelsey Grammer scapă de accentul britanic fals şi iritant, renunţă la artificiile actoriceşti şi îşi îmbrăţişează noul rol cu patos. Kelsey Grammer este Tom Kane, de parcă Fraser Crane nu ar fi existat niciodată. Serialul a ajuns la al doilea sezon, a primit deja un Glob de Aur pentru cel mai bun serial şi se pare că are suficientă vână pentru a apărea în continuare. In other words, Tom Kane has enough balls to last on TV. 😀

Mi-a atras atenţia Kathleen Robertson, as Kitty O’Neil, care a luat un rol oarecum insignifiant în virtutea scenariului şi l-a transformat într-o apariţie indispensabilă (dovadă faptul că deşi îşi pierde poziţia iniţială în firul epic, îşi păstrează prezenţa în sezonul al 2-lea).

Apropo de asta, de actori care se transformă radical de la un rol la altul, faţă de actori care îşi joacă cu stil propria partitură, l-am văzut şi pe Alec Baldwin în To Rome with Love şi mi-am amintit de faptul că Alec Baldwin îl va juca întotdeauna pe … Alec Baldwin. Carismatic, acid pe ici pe colo, acelaşi zâmbet de pisică de Chesire, în mai toate producţiile, de ani de zile: 30 Rock, It’s Complicated, To Rome with Love. Am o curiozitate pe care o voi satisface în weekend, sper, de a scormoni prin filme vechi, să văd dacă mutra de cotoi s-a instalat cu vârsta.

Data viitoare, vă povestesc despre Zogru, Doina Ruşti şi literatură numai bună pentru devorat. Între timp, ochii mari: pe 14 septembrie, cinematografele din Bucureşti găzduiesc Noaptea albă a filmului românesc. Am pus deja ochii pe Despre oameni şi şoareci, în regia lui Tudor Giurgiu, iar coşul de filme româneşti e plin.

Good to be back.

A.

sursa foto (Kelsey Grammer): http://boxofficebuz.com/

sursa foto (To Rome with Love): http://collider.com/

Oscarul la români: Premiile Gopo

Aseară, ProCinema a difuzat premiile Gopo, în direct. Nu le-am prins de la început şi mi-a fost niţel ciudă, mai ales că Andi Moisescu de la premiile Gopo a avut mult mai mult farmec decât cel de la Românii au talent (o fi Simon Cowell wannabe, Mihai Petre, de vină – stârneşte toţi demonii posibili). Revenind, evenimentul de aseară i-a adus regizorului Cristi Puiu trei premii,  pentru Cel mai Bun Film, Cel mai Bun Regizor şi Cel mai Bun Scenariu. Titlul câştigător – Aurora. Filmul a fost difuzat pe HBO, l-am văzut şi eu şi am simţit acelaşi lucru pe care îl simt în 90% din momentele în care aleg să văd film românesc: cinematografia românească e fascinantă, regizorii – excelenţi, actorii – pe măsură, dar filmele suferă de o încrâncenare deprimantă, care îmi dă gol în stomac. Mi-amintesc că prima oară când am realizat că un film românesc mă absorbise şi îmi strânsese stomacul într-o gheară a fost când am văzut Senatorul melcilor (1995), în regia lui Mircea Daneliuc. Culmea e că filmul e încadrat în categoria „comedie”, dar, iertat îmi fie, mi-a lăsat un gust amar şi o senzaţie acută de deşertăciune, greu de înlăturat.

Revenind, Aurora şi-a primit locul binemeritat în galeria Gopo, iar actorul Cristi Puiu (pentru prima oară în această postură) m-a convins cu vârf şi îndesat, în rolul  lui Viorel. Periferic a strâns cele mai multe nominalizări şi a primit premiul pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal – Ana Ularu şi pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar – Ioana Flora. Nu am văzut încă filmul, dar pentru Ana Ularu (pe care am iubit-o în Italiencele), l-am trecut pe lista de văzut.

Am trecut pe aceeaşi listă şi Din dragoste cu cele mai bune intenţii (r. Adrian Sitaru), care s-a ales cu premiul pentru Cel mai bun actor într-un rol principal – Bogdan Dumitrache şi pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar – Adrian Titieni. Bună! ce faci? e, probabil, primul film de pe lista de anul ăsta care nu m-a deprimat aproape ireversibil. Tragicomedia regizată de Alexandru Maftei mi-a adus zâmbetul pe buze. Bine, aş putea fi cârcotaşă şi să zic că dialogurile erau cam lăbărţate şi lipsite de naturaleţe, dar, per total, there is progress. Există comedie de situaţie şi personaje vii. Bună! Ce faci? a plecat acasă cu două premii Gopo, premiul pentru Cele mai Bune Costume şi premiul pentru Cel mai Bun Machiaj și Cea mai Bună Coafură.

Buun, ajung acum la titlul meu preferat, de pe lista de anul ăsta: Crulic – Drumul spre dincolo (Anca Damian). Dacă nu l-aţi văzut, puteţi încerca. E o experienţă foarte interesantă (în programul HBO curent), pe care o subestimasem, în primă fază. Mi-am zis, documentar animat? Really? Anim’estul de anul trecut mă cam dezamăgise şi combinaţia documentar – animaţie nu prea mă stârnea (deşi, mi-amintesc că-mi fusese recomandat de o foarte bună prietenă). Ratasem difuzarea documentarului regizat de Anca Damian, în cadrul festivalului, dar am recuperat într-o sâmbătă după-amiază, din plin. Povestea este una tristă: Claudiu Crulic a fost arestat pentru un presupus furt, în Polonia, şi a intrat în greva foamei pentru că justiţia refuza să ia în considerare dovezile nevinovăţiei sale, iar autorităţile române ignorau problema, în stil birocratic. Claudiu Crulic a murit în închisoare, după 90 de zile de greva foamei, în ianuarie 2008. Ulterior, autorităţile române au încercat să se disculpe în fel şi chip. Ministrul de Externe de atunci, Adrian Cioroianu, şi-a dat demisia în urma scandalului. Nu prea înţeleg eu ce înseamnă o „demisie de onoare”, dat fiind faptul că asta nu schimbă cu nimic situaţia în sine: un om a murit încercând să îşi apere drepturile. Povestea lui Claudiu Crulic are un uşor iz kafkian, pe care Crulic – Drumul spre dincolo îl surprinde, filă cu filă. Documentarul este un colaj animat incredibil, plin de imaginaţie şi atât de viu. Claudiu Crulic îşi povesteşte postmortem viaţa, prin vocea actorului Vlad Ivanov, o alegere excelentă. Detalii alese în mod inspirat, fără excese siropoase, momentele-cheie sunt marcate grafic în mod impecabil. Ce să mai, mi-a plăcut teribil! Crulic – Drumul spre dincolo a plecat de la gală, cu premiul pentru Cea mai Bună Muzică Originală, precum și pentru Cel mai Bun Sunet.

Tamara Buciuceanu-Botez şi Iulie Darie au primit premiul pentru întreaga activitate şi au stârnit ceva emoţie. Mor după Tamara Buciuceanu-Botez care, când a urcat pe scenă, era atât de energică şi de veselă! Prezenţa tonică a actriţei (în vârstă de „doar” 83 de ani) mi-a reamintit de „prinţesa” Maria Dinulescu şi episodul stânjenitor, comentat şi parodiat până la loc comanda. În fond, tre să ştii când să pui masca şi când să fii relaxat şi natural, nu? Jos pălăria, doamnă Buciuceanu-Botez!

Am bătut prea mult din gură şi ar cam trebui să mă întorc la ale mele. Închei cu o ultimă chestie, care îmi stă pe cap: mă enervează bucătăriile în filmele româneşti. Tocmai am văzut şi Francesca, acum vreo două zile, şi m-am ciocnit de aceeaşi imagine. Aţi observat vreodată că, în cinematografia românească, bucătăria e un spaţiu frustrant, cu lumină chioară, lipsit de viaţă? Obiecte inutile, senzaţie de casă pustie. Pare a fi o regulă. Până şi bucătăria în stil american, mobilată modern, din Marţi, după Crăciun, e la fel de deprimantă.

Gata.

A.

P.s. Vorbitor (producţie HBO, Radu Munteanu şi Alexandru Baciu) e foarte mişto şi a primit şi premiu pentru asta. Încercaţi-l. (http://www.hbo.ro/movie/vorbitor_-72189)