Despre mama mea și superputerile ei

Am fost un copil curios și, zice mama, precoce. Pe la trei ani și jumătate, mama a cumpărat o lenjerie de pat cu litere colorate și desene ilustrative (țin și acum minte Regina care se odihnea în litera Q). Am învățat destul de repede alfabetul și de aici a început distracția. Pe la 5 ani și jumătate, aveam primul meu abonament la bibliotecă. Mama mă urmărea îndeaproape și mă ghida spre povești care să mă stimuleze și să îmi stârnească și mai mult interesul pentru lectură. Mă cam plictiseam în clasa întâi, dar nu a fost așa de rău, până la urmă, erau atâtea lucruri de făcut, atâtea povești de citit.

Mama Banciu
Mama și eu (aveam vreun an și ceva)

Printr-a treia sau a patra, am descoperit Cireșarii (Chiriță) și La Medeleni (Teodoreanu). Ionel Teodoreanu e unul dintre favoriții mamei mele, am prins și eu microbul (mai târziu, l-am descoperit și pe Păstorel, altă poveste, atât de mult umor!). Mama a ascuns ultimul volum din serie, pentru că i se părea că-s cam mică pentru prima mea ciocnire serioasă cu suferința în literatură. L-am găsit, l-am citit și am plâns pe săturate. Apropo de Cireșari, am căutat săptămâni întregi Castelul celor două cruci (am avut convingerea că e pe la Piatra Neamț).

Am găsit acum ceva vreme prin debara jurnalul acelei perioade și primele mele două romane, scrise în clasa a 6-a și a 7-a, să i le fac cadou mamei mele, de ziua ei. Acum

Rochia cu pricina.
Rochia cu pricina.

mă bucur că semăn cu bunicul meu dinspre mamă și strâng cu încăpățânare tot soiul de lucruri care au însemnat ceva important, la un moment dat (da, într-o cutie pe dulap, se odihnește rochia mea de banchet: scurtă, roz, cu fire argintii prin ea, eram slabă moartă, adorabilă și la limita kitsch-ului). Mama m-a lăsat să îmi satisfac moftul de designer, pentru banchetul de clasa a 12-a, în ciuda oarecum clarei lipse de inspirație estetică. Nu a fost rău, a fost … perfect pentru fotografiile pe care le privesc acum, după mai bine de 10 ani și mă minunez, întrebându-mă ce am avut în cap când am ales roz pal și spate gol.

Revenind, în fiecare an, de ziua mamei mele, eu și frate-miu pregăteam cu minuțiozitate serbări în casă, la care lucram cu săptămâni bune înainte. Decoruri, program, repetiții, tot tacâmul. Munceam amândoi pe rupte și aveam aceleași emoții pe care le-am fi avut dacă am fi avut reprezentație în fața unei săli pline. Ah, frate-miu. Două firi complet diferite, dar mereu apropiați. Când eram copii, mama ne învăța să nu ne pârâm și să împărțim mereu lucrurile bune (asta mi-a prins bine mai târziu, în cămin). Ne băteam, ne scoteam ochii, dar o făceam cavalerește și, mai ales, fără să ne purtăm pică. Ne-a prins bine pentru că puteam fi amândoi al naibii de încăpățânați și de competitivi. Ne plăceau sărbătorile, dulciurile făcute de mama și păcăleala anuală că Moș Crăciun „acum a zburat cu sania prin față”, în timp ce noi doi îl colindam pe bunicul. Era atât de convingătoare, încât am avut certitudinea într-un un an că am văzut sania zburând prin grădinița din față. Apropo de dulciuri, anul trecut, când i-am vizitat pe ai mei de ziua mea, nu tort mi-a trebuit. Cel puțin nu în sensul clasic, ci acele turte rupte pe care ni le făcea mama de Crăciun, când eram copii. Un strat de turtă, zahăr/miere, nucă. Un strat de turtă, zahăr/miere, nucă și tot așa. Lăsate câteva ore bune să se însiropeze ca lumea și, după aia, cât încape!

A trecut timpul, am păstrat și dezvoltat pasiunea pentru citit a mamei mele și curiozitatea

Mama e expertă în selfie-uri și photobombing
Mama e expertă în selfie-uri și photobombing

pentru ce se întâmplă în jur. Sunt și oleacă militantă, tot de la mama moștenire, într-o combinație nefericită cu un simț acut al dreptății (glumesc, glumesc, e cea mai bună combinație, nu aș visa să fiu altfel). Thanks mom, for that.
Acum, mama mea se numără printre românii care au fost nevoiți să caute muncă în străinătate, în Italia, pentru că munca de acasă nu mai există de ani de zile. În continuare îmi trimite pachete ca pe vremea când eram la liceu sau la facultate, îmi ambalează bunătăți în hârtie colorată și le etichetează. A învățat italiană cu gramatica în brațe, la 40 și ceva de ani, a învățat Internet cu frate-miu alături și cum să bijuterească un smartphone de una singură, pe principiul trial-and-error. Acum este expertă în social media, e selectivă, mofturoasă în materie de share & like. Are o colecție impresionantă de selfie-uri (doar pentru ochii noștri) și se pricepe la photobombing. Facem schimb de pachete: mama îmi trimite ulei de măsline, dulcețuri făcute în Italia și carciofi marinați. Eu îi trimit pachete cu Dan Lungu, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști și Lucian Dan Teodorovici. Ea îmi trimite link-uri cu sugestii pentru balconul și bucătăria pe care nu le mai termin de renovat odată, eu îi trimit toate articolele mele să le citească și să le critice/corecteze. Dezbatem treburi cotidiene pe skype și ne plimbăm fără direcție, când vine în țară. I-am savurat bucuria când am fost la Operă și ne-am distrat teribil la mall, la Shaun the sheep (nu, nu există replici pe toată durata animației)
Vă povestesc toate astea, cât pot eu de sintetizat, pentru că azi e ziua mamei mele și pentru că am simțit nevoia să să vă povestesc ce om fain e. Mama mea e deșteaptă și puternică, savuroasă și ironică, hotărâtă, de neoprit. La mulți ani, mămuca mea dragă! Te aștept acasă cu idei bune de umblat brambura împreună și cadoul pregătit!
Andruș

 

 

Provincia înfierbântă Bucureştiul, în La Historia: Spovedaniile unei videochatiste

În primul rând, nu am mai scris de ceva vreme aici și am realizat că Acoladele sunt un fel de loc de spovedanie26 aprilie, unde povestesc cu patos, când sunt încântată la culme sau când mă înfurie rău lucruri pe care, cel puțin aparent, nu le pot schimba. Ar fi cazul să remediez situația și să îmi schimb obiceiurile de scris, dar am într-adevăr ceva interesant de povestit. Că veni vorba de spovedanie, trebuie să vă povestesc despre ”Spovedania  unei videochatiste”, poate vă conving să dați un telefon, după ce terminați cafeaua, să rezervați în Pod, La Historia, locuri confortabile pentru diseară.

Pe Alina Neagu o cunosc de când era mică, o știu cam de pe vremea când mamele noastre ne trimiteau la grădiniță în zilele umede și reci de noiembrie, cu pulover peste salopetă (să te ferească ăl de sus să te taie niscaiva nevoi) și căciulile de focă (alea cu gât cu tot, ca un ciorap de lână). Am cântat împreună, am mers la școală împreună și ne-am făcut tot soiul de planuri (am trecut prin cel puțin 4 profesiuni de vis, una mai fantezistă decât cealaltă, până am ajuns să traduc și cutiile de șampon și poezie modernă și să scriu pentru moftul propriu).

Pe Alina Neagu, actrița matură și antrenată, intensă și pasionată, am văzut acum două săptămâni în La Scena, cu un one-woman Alina Neagushow dificil, Spovedania unei videochatiste, piesă scrisă de Vali Bolat și regizată de Valentin Braniște. Mi-a crescut inima de bucurie când am văzut că actrița și-a luat inima în dinți și a adus în București un spectacol riscant, cu miză destul de ridicată (de obicei, pe Alina nu o puteți vedea pentru că e bine pitită în spatele păpușilor, la Teatrul Bacovia din Bacău). Primele 5 minute au fost un pic dificile, pentru că nu reușeam să mă desprind de imaginile copilăriei, întipărite în memorie și imposibil de asociat cu personajul expansiv de pe mica scenă din … La Scena. Apoi, a urmat nebunia. ”Spovedania unei videochatiste” este rețeta aproape perfectă a unei tragicomedii memorabile. Cu un astfel de text și o presiune atât de mare, aceea de a fi nevoit să domini scena fără niciun suport, m-am temut că spectacolul va fi lipsit de coerență, dar energia Alinei și intensitatea cu care își joacă rolul sunt esențiale pentru un spectacol dinamic.

”Spovedania unei videochatiste” este genul de spectacol care amuză, intrigă și enervează la culme, o bună imagine a lumii moderne în care, deși comunicarea își schimbă fața, păcatele rămân aceleași. Povestea tinerei absolvente de facultate care, în lipsa unei opțiuni viabile, ajunge să lucreze într-un videochat, este una dintre legendele urbane postdecembriste intens date mai departe, povestea pe care ați auzit-o de la un prieten al unui prieten, care știe o tipă care stătea în Grozăvești și învăța bine, ca și legenda urbană a unui prieten care cunoaște un prieten care știa niște arabi care vindeau orice în Regie și multe altele asemenea.

Mă mândresc de nu îmi mai încap în piele când văd că provincia și, mai ales, provincia mea vine în București cu un astfel de spectacol cu potențial și, adoptând un ton cât pot de moderat, vă recomand cu drag să mergeți diseară în Pod, La Historia, să vedeți Spovedania unei videochatiste, un spectacol colțuros și amuzant, psihedelic și colorat, definitely an acquired taste and definitely a show to remember.

Detalii, aici.

Julius Caesar are… cojones!

Julius Caesar_2Teatrul mi se pare un pariu riscant. Pe platoul de filmare, strănuţi, uiţi replica, te împiedici şi mai tragi o dublă. Pe scenă, dacă ratezi momentul şi dai dovadă de slăbiciune, publicul (uneori atât de aproape fizic, în sălile mici, în spaţii neconvenţionale) te va mânca de viu. Te va mesteca rapid, îţi va pune eticheta pe frunte şi va merge mai departe. Să ne înţelegem: pe cât de timizi şi de împiedicaţi suntem (noi, publicul) când dăm nas în nas cu artiştii, pe atât de curajoşi şi de cruzi putem fi, cât timp suntem în siguranţă, pe întuneric. Nu ne scapă nimic.

Cu atât mai mult, experimente teatrale de tipul „Julius Caesar”, în regia lui Eugen Gyemant, îşi asumă un risc uriaş, iar măgăreaţa pică în capul actorilor: când îl scoţi pe Shakespeare din cutia lui şi îi legi frumos o fundă de vodevil la gât, rişti să scoţi o struţo-cămilă înfiorătoare. Asta dacă actorii tăi se sperie de publicul isterizat (mainly femei, la Cafe Godot, duminică seara), care se minunează, râde, comentează şi filează fiecare pas (greşit). Ei bine, Tudor Aaron Istodor, Lucian Iftimie, Andrei Seuşan, Ionuţ Grama, Dan Rădulescu şi Emilian Oprea şi-au văzut liniştiţi de treabă, pe podiumul întins până în mijlocul încăperii, au dansat, au declamat, au râs şi s-au luptat într-un moment coregrafic surprizător, stăpânind sala, din momentul intrării unui Julius Caesar cu boa magenta, până în momentul final.
Julius Caesar_1

Senzaţiile au fost amestecate şi am cârtit un pic, în gând, vreo două decizii regizorale (deh, privilegiul publicului mofturos), dar cei şase au reuşit să facă ceea ce teatrul poate să facă şi cinematografia, nu: au reuşit să transforme sala într-un spaţiu intim, pe care l-am părăsit cu un zâmbet larg şi tâmp, întins până la urechi. Combinaţia între eleganţa studiată a textului Shakesperian şi frivolitatea spectacolului de cabaret se dovedeşte a fi surprinzător de reuşită, în ciuda oricăror porniri conservatoare, de păstrare a unui Shakespeare respectabil. După ce am trecut de primul şoc, cel al unui Iulius Cezar în fustă şi bocanci (Tudor Aaron Istodor) şi al unui Calpurnia cu aripi de înger (Andrei Seuşan), m-am relaxat şi am savurat un Brutus (Lucian Iftimie) cu o voce gravă, masculină (great voice!) şi o atitudine de dandy , un Marc Antoniu al naibii de sexy şi de tatuat (Emilian Oprea), un Casca zeflemitor şi niţel chefliu (Ionuţ Grama) şi pe angelicul Dan Rădulescu (ca un heruvim, în haină de catifea), în rolul Generalului Cassius. Inspirată alegere, faptul că Andrei Seuşan şi Ionuţ Grama pendulează între personaje (aproximativ 2 de căciulă), trecere care le pune în valoare talentul şi permite publicului să descopere faţete diferite ale talentului dramatic.

Ai nevoie de cojones să iei un Shakespeare, să îl cerni şi să extragi esenţa, îmbrăcând-o într-un altfel de spectacol. Ai nevoie de actori buni şi de cojones, altfel experimentul dramatic se transformă într-un kitsch. Julius Caesar a plutit discret la limita kitsch-ului şi a meritat să primească şi aplauzele de la final, şi comentariile femeilor din sală (6 actori pe scenă, şarmanţi, talentaţi şi plini de energie – imaginaţi-vă!) şi hohotele de râs. Julius Caesar al lui Eugen Gyemant le-a avut pe toate şi m-a cucerit!

Enjoy

A!

P.s. Am realizat aseară că avem o mega generaţie de actori tineri! Pretty proud!

Oscarul la români: Premiile Gopo

Aseară, ProCinema a difuzat premiile Gopo, în direct. Nu le-am prins de la început şi mi-a fost niţel ciudă, mai ales că Andi Moisescu de la premiile Gopo a avut mult mai mult farmec decât cel de la Românii au talent (o fi Simon Cowell wannabe, Mihai Petre, de vină – stârneşte toţi demonii posibili). Revenind, evenimentul de aseară i-a adus regizorului Cristi Puiu trei premii,  pentru Cel mai Bun Film, Cel mai Bun Regizor şi Cel mai Bun Scenariu. Titlul câştigător – Aurora. Filmul a fost difuzat pe HBO, l-am văzut şi eu şi am simţit acelaşi lucru pe care îl simt în 90% din momentele în care aleg să văd film românesc: cinematografia românească e fascinantă, regizorii – excelenţi, actorii – pe măsură, dar filmele suferă de o încrâncenare deprimantă, care îmi dă gol în stomac. Mi-amintesc că prima oară când am realizat că un film românesc mă absorbise şi îmi strânsese stomacul într-o gheară a fost când am văzut Senatorul melcilor (1995), în regia lui Mircea Daneliuc. Culmea e că filmul e încadrat în categoria „comedie”, dar, iertat îmi fie, mi-a lăsat un gust amar şi o senzaţie acută de deşertăciune, greu de înlăturat.

Revenind, Aurora şi-a primit locul binemeritat în galeria Gopo, iar actorul Cristi Puiu (pentru prima oară în această postură) m-a convins cu vârf şi îndesat, în rolul  lui Viorel. Periferic a strâns cele mai multe nominalizări şi a primit premiul pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal – Ana Ularu şi pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar – Ioana Flora. Nu am văzut încă filmul, dar pentru Ana Ularu (pe care am iubit-o în Italiencele), l-am trecut pe lista de văzut.

Am trecut pe aceeaşi listă şi Din dragoste cu cele mai bune intenţii (r. Adrian Sitaru), care s-a ales cu premiul pentru Cel mai bun actor într-un rol principal – Bogdan Dumitrache şi pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar – Adrian Titieni. Bună! ce faci? e, probabil, primul film de pe lista de anul ăsta care nu m-a deprimat aproape ireversibil. Tragicomedia regizată de Alexandru Maftei mi-a adus zâmbetul pe buze. Bine, aş putea fi cârcotaşă şi să zic că dialogurile erau cam lăbărţate şi lipsite de naturaleţe, dar, per total, there is progress. Există comedie de situaţie şi personaje vii. Bună! Ce faci? a plecat acasă cu două premii Gopo, premiul pentru Cele mai Bune Costume şi premiul pentru Cel mai Bun Machiaj și Cea mai Bună Coafură.

Buun, ajung acum la titlul meu preferat, de pe lista de anul ăsta: Crulic – Drumul spre dincolo (Anca Damian). Dacă nu l-aţi văzut, puteţi încerca. E o experienţă foarte interesantă (în programul HBO curent), pe care o subestimasem, în primă fază. Mi-am zis, documentar animat? Really? Anim’estul de anul trecut mă cam dezamăgise şi combinaţia documentar – animaţie nu prea mă stârnea (deşi, mi-amintesc că-mi fusese recomandat de o foarte bună prietenă). Ratasem difuzarea documentarului regizat de Anca Damian, în cadrul festivalului, dar am recuperat într-o sâmbătă după-amiază, din plin. Povestea este una tristă: Claudiu Crulic a fost arestat pentru un presupus furt, în Polonia, şi a intrat în greva foamei pentru că justiţia refuza să ia în considerare dovezile nevinovăţiei sale, iar autorităţile române ignorau problema, în stil birocratic. Claudiu Crulic a murit în închisoare, după 90 de zile de greva foamei, în ianuarie 2008. Ulterior, autorităţile române au încercat să se disculpe în fel şi chip. Ministrul de Externe de atunci, Adrian Cioroianu, şi-a dat demisia în urma scandalului. Nu prea înţeleg eu ce înseamnă o „demisie de onoare”, dat fiind faptul că asta nu schimbă cu nimic situaţia în sine: un om a murit încercând să îşi apere drepturile. Povestea lui Claudiu Crulic are un uşor iz kafkian, pe care Crulic – Drumul spre dincolo îl surprinde, filă cu filă. Documentarul este un colaj animat incredibil, plin de imaginaţie şi atât de viu. Claudiu Crulic îşi povesteşte postmortem viaţa, prin vocea actorului Vlad Ivanov, o alegere excelentă. Detalii alese în mod inspirat, fără excese siropoase, momentele-cheie sunt marcate grafic în mod impecabil. Ce să mai, mi-a plăcut teribil! Crulic – Drumul spre dincolo a plecat de la gală, cu premiul pentru Cea mai Bună Muzică Originală, precum și pentru Cel mai Bun Sunet.

Tamara Buciuceanu-Botez şi Iulie Darie au primit premiul pentru întreaga activitate şi au stârnit ceva emoţie. Mor după Tamara Buciuceanu-Botez care, când a urcat pe scenă, era atât de energică şi de veselă! Prezenţa tonică a actriţei (în vârstă de „doar” 83 de ani) mi-a reamintit de „prinţesa” Maria Dinulescu şi episodul stânjenitor, comentat şi parodiat până la loc comanda. În fond, tre să ştii când să pui masca şi când să fii relaxat şi natural, nu? Jos pălăria, doamnă Buciuceanu-Botez!

Am bătut prea mult din gură şi ar cam trebui să mă întorc la ale mele. Închei cu o ultimă chestie, care îmi stă pe cap: mă enervează bucătăriile în filmele româneşti. Tocmai am văzut şi Francesca, acum vreo două zile, şi m-am ciocnit de aceeaşi imagine. Aţi observat vreodată că, în cinematografia românească, bucătăria e un spaţiu frustrant, cu lumină chioară, lipsit de viaţă? Obiecte inutile, senzaţie de casă pustie. Pare a fi o regulă. Până şi bucătăria în stil american, mobilată modern, din Marţi, după Crăciun, e la fel de deprimantă.

Gata.

A.

P.s. Vorbitor (producţie HBO, Radu Munteanu şi Alexandru Baciu) e foarte mişto şi a primit şi premiu pentru asta. Încercaţi-l. (http://www.hbo.ro/movie/vorbitor_-72189)

Muzica e ca amorul, fir-ar. Nu mă credeţi? Ascultaţi!

Ascult Rumer –  Slow. Rumer, adică Sarah Joyce. Îşi compune propria muzică, carevasăzică e cantautoare. Îi picură vocea incredibilă, în fâşii, ca mătasea, iar versurile sunt subtile şi elegante, melancolice fără a fi siropoase. Vocea ei mi-aminteşte de ceva şi mă chinuie de vreo două zile obsesia faptului că nu îmi dau seama de ce.

Nou-descoperita Rumer mi-a stârnit o poftă de trecere în revistă, apropo de femei cu voci incredibile, care au scos bijuterie după bijuterie, fără o armată de oameni în spate, doar cu o chitară în braţe sau un pian în faţă, un caiet şi un pix. Dintre cele proaspete, vii şi aproximativ apropiate de vârsta mea, prima care mi-a gâdilat plăcut urechile şi m-a pus pe gânduri a fost Katie Melua. Asta era prin 2007. Aveam eu un pic de ciudă pe America (din motive ce ţin de teribilismul meu postadolescentin, muult întârziat) şi, când am dat peste Katie, născută în Georgia, crescută în Belfast, am strigat „Na, suckers! Europa rules! Vă dă peste nas!” Sigur v-o amintiţi cântând Nine million bycicles (2005, parcă, avea un videoclip simpatic foc). Trăsătură caracteristică: vocea lui Katie e de o claritate fascinantă, producând ecouri nebănuite. Faraway voice e o mostră a limpezimii sus-pomenite.

Apoi, a urmat Regina Spektor. Mai zglobie decât Katie şi Rumer, Regina had me at „You are my sweetest Samson/I loved you first”.  E rusoaică la origine şi-şi face veacul în New York când nu e în turneu (pândesc venirea ei în Europa, aproape de casă). Imaginaţia ei m-a dat pe spate, versurile sunt nişte poveşti fantastice şi au, uneori, minuţiozitatea păpuşilor de porţelan. Trăsătură caracteristică: inflexiunile din vocea Reginei sunt precum faldurile catifelei bogate. Am o slăbiciune pentru albumul ei din 2009, Far, pe care l-am ascultat până la epuizare, chestie destul de rară în cazul meu. Pe vremea când cumpăram casete, voiam, nu voiam devoram cele, câte erau? 12-13 melodii, până epuizam fizic biata casetă. Acum, de când ipod-ul e stăpânul meu, listele mele sunt nişte selecţii rezultate din capricii, obsesii, pofte. Far a trecut testul şi şi-a făcut loc cuminte pe lista mea de preferate.

Apoi, mulţumită coloanei sonore Grey’s Anatomy am descoperit-o pe Sia Furler. Sia e născută în Australia, e o ciudată aşa cum îmi plac mie ciudatele. Am descoperit-o ascultând asta (Grey’s):

Vocea Siei cere jazz. Stilul Siei cere jazz. E drept, ce cântă ea nu e chiar pop. E un melanj de pop, jazz, rock alternativ pe alocuri. Trăsătură caracteristică: voce uşor nazalizată, cu modulaţii neobişnuite. Practică ironia în versurile ei, cu maximum de eleganţă şi debordează de energie. Mor după The girl you lost to cocaine şi după Buttons. Am fost un pic desumflată de revenirea ei alături de David Guetta (nu m-aş fi aşteptat în veci, considering…), cu Titanium, dar rezultatul a fost excelent, aşa că mă adaptez din mers.  Clipul pentru The girl you lost to cocaine e de văzut:

Lista poate continua. Nu v-am povestit nimic despre surorile Cocorosie (pentru care dezvoltasem o obsesie), de slăbiciunea pentru vocea lui Kate Nash şi accentul ei incredibil. Mai e timp şi mai sunt albume. Urechi să fie.

Deci, să încheiem cum am început, cu stil:

Enjoy!

A.