Provincia înfierbântă Bucureştiul, în La Historia: Spovedaniile unei videochatiste

În primul rând, nu am mai scris de ceva vreme aici și am realizat că Acoladele sunt un fel de loc de spovedanie26 aprilie, unde povestesc cu patos, când sunt încântată la culme sau când mă înfurie rău lucruri pe care, cel puțin aparent, nu le pot schimba. Ar fi cazul să remediez situația și să îmi schimb obiceiurile de scris, dar am într-adevăr ceva interesant de povestit. Că veni vorba de spovedanie, trebuie să vă povestesc despre ”Spovedania  unei videochatiste”, poate vă conving să dați un telefon, după ce terminați cafeaua, să rezervați în Pod, La Historia, locuri confortabile pentru diseară.

Pe Alina Neagu o cunosc de când era mică, o știu cam de pe vremea când mamele noastre ne trimiteau la grădiniță în zilele umede și reci de noiembrie, cu pulover peste salopetă (să te ferească ăl de sus să te taie niscaiva nevoi) și căciulile de focă (alea cu gât cu tot, ca un ciorap de lână). Am cântat împreună, am mers la școală împreună și ne-am făcut tot soiul de planuri (am trecut prin cel puțin 4 profesiuni de vis, una mai fantezistă decât cealaltă, până am ajuns să traduc și cutiile de șampon și poezie modernă și să scriu pentru moftul propriu).

Pe Alina Neagu, actrița matură și antrenată, intensă și pasionată, am văzut acum două săptămâni în La Scena, cu un one-woman Alina Neagushow dificil, Spovedania unei videochatiste, piesă scrisă de Vali Bolat și regizată de Valentin Braniște. Mi-a crescut inima de bucurie când am văzut că actrița și-a luat inima în dinți și a adus în București un spectacol riscant, cu miză destul de ridicată (de obicei, pe Alina nu o puteți vedea pentru că e bine pitită în spatele păpușilor, la Teatrul Bacovia din Bacău). Primele 5 minute au fost un pic dificile, pentru că nu reușeam să mă desprind de imaginile copilăriei, întipărite în memorie și imposibil de asociat cu personajul expansiv de pe mica scenă din … La Scena. Apoi, a urmat nebunia. ”Spovedania unei videochatiste” este rețeta aproape perfectă a unei tragicomedii memorabile. Cu un astfel de text și o presiune atât de mare, aceea de a fi nevoit să domini scena fără niciun suport, m-am temut că spectacolul va fi lipsit de coerență, dar energia Alinei și intensitatea cu care își joacă rolul sunt esențiale pentru un spectacol dinamic.

”Spovedania unei videochatiste” este genul de spectacol care amuză, intrigă și enervează la culme, o bună imagine a lumii moderne în care, deși comunicarea își schimbă fața, păcatele rămân aceleași. Povestea tinerei absolvente de facultate care, în lipsa unei opțiuni viabile, ajunge să lucreze într-un videochat, este una dintre legendele urbane postdecembriste intens date mai departe, povestea pe care ați auzit-o de la un prieten al unui prieten, care știe o tipă care stătea în Grozăvești și învăța bine, ca și legenda urbană a unui prieten care cunoaște un prieten care știa niște arabi care vindeau orice în Regie și multe altele asemenea.

Mă mândresc de nu îmi mai încap în piele când văd că provincia și, mai ales, provincia mea vine în București cu un astfel de spectacol cu potențial și, adoptând un ton cât pot de moderat, vă recomand cu drag să mergeți diseară în Pod, La Historia, să vedeți Spovedania unei videochatiste, un spectacol colțuros și amuzant, psihedelic și colorat, definitely an acquired taste and definitely a show to remember.

Detalii, aici.

Julius Caesar are… cojones!

Julius Caesar_2Teatrul mi se pare un pariu riscant. Pe platoul de filmare, strănuţi, uiţi replica, te împiedici şi mai tragi o dublă. Pe scenă, dacă ratezi momentul şi dai dovadă de slăbiciune, publicul (uneori atât de aproape fizic, în sălile mici, în spaţii neconvenţionale) te va mânca de viu. Te va mesteca rapid, îţi va pune eticheta pe frunte şi va merge mai departe. Să ne înţelegem: pe cât de timizi şi de împiedicaţi suntem (noi, publicul) când dăm nas în nas cu artiştii, pe atât de curajoşi şi de cruzi putem fi, cât timp suntem în siguranţă, pe întuneric. Nu ne scapă nimic.

Cu atât mai mult, experimente teatrale de tipul „Julius Caesar”, în regia lui Eugen Gyemant, îşi asumă un risc uriaş, iar măgăreaţa pică în capul actorilor: când îl scoţi pe Shakespeare din cutia lui şi îi legi frumos o fundă de vodevil la gât, rişti să scoţi o struţo-cămilă înfiorătoare. Asta dacă actorii tăi se sperie de publicul isterizat (mainly femei, la Cafe Godot, duminică seara), care se minunează, râde, comentează şi filează fiecare pas (greşit). Ei bine, Tudor Aaron Istodor, Lucian Iftimie, Andrei Seuşan, Ionuţ Grama, Dan Rădulescu şi Emilian Oprea şi-au văzut liniştiţi de treabă, pe podiumul întins până în mijlocul încăperii, au dansat, au declamat, au râs şi s-au luptat într-un moment coregrafic surprizător, stăpânind sala, din momentul intrării unui Julius Caesar cu boa magenta, până în momentul final.
Julius Caesar_1

Senzaţiile au fost amestecate şi am cârtit un pic, în gând, vreo două decizii regizorale (deh, privilegiul publicului mofturos), dar cei şase au reuşit să facă ceea ce teatrul poate să facă şi cinematografia, nu: au reuşit să transforme sala într-un spaţiu intim, pe care l-am părăsit cu un zâmbet larg şi tâmp, întins până la urechi. Combinaţia între eleganţa studiată a textului Shakesperian şi frivolitatea spectacolului de cabaret se dovedeşte a fi surprinzător de reuşită, în ciuda oricăror porniri conservatoare, de păstrare a unui Shakespeare respectabil. După ce am trecut de primul şoc, cel al unui Iulius Cezar în fustă şi bocanci (Tudor Aaron Istodor) şi al unui Calpurnia cu aripi de înger (Andrei Seuşan), m-am relaxat şi am savurat un Brutus (Lucian Iftimie) cu o voce gravă, masculină (great voice!) şi o atitudine de dandy , un Marc Antoniu al naibii de sexy şi de tatuat (Emilian Oprea), un Casca zeflemitor şi niţel chefliu (Ionuţ Grama) şi pe angelicul Dan Rădulescu (ca un heruvim, în haină de catifea), în rolul Generalului Cassius. Inspirată alegere, faptul că Andrei Seuşan şi Ionuţ Grama pendulează între personaje (aproximativ 2 de căciulă), trecere care le pune în valoare talentul şi permite publicului să descopere faţete diferite ale talentului dramatic.

Ai nevoie de cojones să iei un Shakespeare, să îl cerni şi să extragi esenţa, îmbrăcând-o într-un altfel de spectacol. Ai nevoie de actori buni şi de cojones, altfel experimentul dramatic se transformă într-un kitsch. Julius Caesar a plutit discret la limita kitsch-ului şi a meritat să primească şi aplauzele de la final, şi comentariile femeilor din sală (6 actori pe scenă, şarmanţi, talentaţi şi plini de energie – imaginaţi-vă!) şi hohotele de râs. Julius Caesar al lui Eugen Gyemant le-a avut pe toate şi m-a cucerit!

Enjoy

A!

P.s. Am realizat aseară că avem o mega generaţie de actori tineri! Pretty proud!

Oscarul la români: Premiile Gopo

Aseară, ProCinema a difuzat premiile Gopo, în direct. Nu le-am prins de la început şi mi-a fost niţel ciudă, mai ales că Andi Moisescu de la premiile Gopo a avut mult mai mult farmec decât cel de la Românii au talent (o fi Simon Cowell wannabe, Mihai Petre, de vină – stârneşte toţi demonii posibili). Revenind, evenimentul de aseară i-a adus regizorului Cristi Puiu trei premii,  pentru Cel mai Bun Film, Cel mai Bun Regizor şi Cel mai Bun Scenariu. Titlul câştigător – Aurora. Filmul a fost difuzat pe HBO, l-am văzut şi eu şi am simţit acelaşi lucru pe care îl simt în 90% din momentele în care aleg să văd film românesc: cinematografia românească e fascinantă, regizorii – excelenţi, actorii – pe măsură, dar filmele suferă de o încrâncenare deprimantă, care îmi dă gol în stomac. Mi-amintesc că prima oară când am realizat că un film românesc mă absorbise şi îmi strânsese stomacul într-o gheară a fost când am văzut Senatorul melcilor (1995), în regia lui Mircea Daneliuc. Culmea e că filmul e încadrat în categoria „comedie”, dar, iertat îmi fie, mi-a lăsat un gust amar şi o senzaţie acută de deşertăciune, greu de înlăturat.

Revenind, Aurora şi-a primit locul binemeritat în galeria Gopo, iar actorul Cristi Puiu (pentru prima oară în această postură) m-a convins cu vârf şi îndesat, în rolul  lui Viorel. Periferic a strâns cele mai multe nominalizări şi a primit premiul pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal – Ana Ularu şi pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar – Ioana Flora. Nu am văzut încă filmul, dar pentru Ana Ularu (pe care am iubit-o în Italiencele), l-am trecut pe lista de văzut.

Am trecut pe aceeaşi listă şi Din dragoste cu cele mai bune intenţii (r. Adrian Sitaru), care s-a ales cu premiul pentru Cel mai bun actor într-un rol principal – Bogdan Dumitrache şi pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar – Adrian Titieni. Bună! ce faci? e, probabil, primul film de pe lista de anul ăsta care nu m-a deprimat aproape ireversibil. Tragicomedia regizată de Alexandru Maftei mi-a adus zâmbetul pe buze. Bine, aş putea fi cârcotaşă şi să zic că dialogurile erau cam lăbărţate şi lipsite de naturaleţe, dar, per total, there is progress. Există comedie de situaţie şi personaje vii. Bună! Ce faci? a plecat acasă cu două premii Gopo, premiul pentru Cele mai Bune Costume şi premiul pentru Cel mai Bun Machiaj și Cea mai Bună Coafură.

Buun, ajung acum la titlul meu preferat, de pe lista de anul ăsta: Crulic – Drumul spre dincolo (Anca Damian). Dacă nu l-aţi văzut, puteţi încerca. E o experienţă foarte interesantă (în programul HBO curent), pe care o subestimasem, în primă fază. Mi-am zis, documentar animat? Really? Anim’estul de anul trecut mă cam dezamăgise şi combinaţia documentar – animaţie nu prea mă stârnea (deşi, mi-amintesc că-mi fusese recomandat de o foarte bună prietenă). Ratasem difuzarea documentarului regizat de Anca Damian, în cadrul festivalului, dar am recuperat într-o sâmbătă după-amiază, din plin. Povestea este una tristă: Claudiu Crulic a fost arestat pentru un presupus furt, în Polonia, şi a intrat în greva foamei pentru că justiţia refuza să ia în considerare dovezile nevinovăţiei sale, iar autorităţile române ignorau problema, în stil birocratic. Claudiu Crulic a murit în închisoare, după 90 de zile de greva foamei, în ianuarie 2008. Ulterior, autorităţile române au încercat să se disculpe în fel şi chip. Ministrul de Externe de atunci, Adrian Cioroianu, şi-a dat demisia în urma scandalului. Nu prea înţeleg eu ce înseamnă o „demisie de onoare”, dat fiind faptul că asta nu schimbă cu nimic situaţia în sine: un om a murit încercând să îşi apere drepturile. Povestea lui Claudiu Crulic are un uşor iz kafkian, pe care Crulic – Drumul spre dincolo îl surprinde, filă cu filă. Documentarul este un colaj animat incredibil, plin de imaginaţie şi atât de viu. Claudiu Crulic îşi povesteşte postmortem viaţa, prin vocea actorului Vlad Ivanov, o alegere excelentă. Detalii alese în mod inspirat, fără excese siropoase, momentele-cheie sunt marcate grafic în mod impecabil. Ce să mai, mi-a plăcut teribil! Crulic – Drumul spre dincolo a plecat de la gală, cu premiul pentru Cea mai Bună Muzică Originală, precum și pentru Cel mai Bun Sunet.

Tamara Buciuceanu-Botez şi Iulie Darie au primit premiul pentru întreaga activitate şi au stârnit ceva emoţie. Mor după Tamara Buciuceanu-Botez care, când a urcat pe scenă, era atât de energică şi de veselă! Prezenţa tonică a actriţei (în vârstă de „doar” 83 de ani) mi-a reamintit de „prinţesa” Maria Dinulescu şi episodul stânjenitor, comentat şi parodiat până la loc comanda. În fond, tre să ştii când să pui masca şi când să fii relaxat şi natural, nu? Jos pălăria, doamnă Buciuceanu-Botez!

Am bătut prea mult din gură şi ar cam trebui să mă întorc la ale mele. Închei cu o ultimă chestie, care îmi stă pe cap: mă enervează bucătăriile în filmele româneşti. Tocmai am văzut şi Francesca, acum vreo două zile, şi m-am ciocnit de aceeaşi imagine. Aţi observat vreodată că, în cinematografia românească, bucătăria e un spaţiu frustrant, cu lumină chioară, lipsit de viaţă? Obiecte inutile, senzaţie de casă pustie. Pare a fi o regulă. Până şi bucătăria în stil american, mobilată modern, din Marţi, după Crăciun, e la fel de deprimantă.

Gata.

A.

P.s. Vorbitor (producţie HBO, Radu Munteanu şi Alexandru Baciu) e foarte mişto şi a primit şi premiu pentru asta. Încercaţi-l. (http://www.hbo.ro/movie/vorbitor_-72189)

Voyeurism, empatie, treburi umane. Teatru.

Sâmbătă seara. Vremea e frumoasă de la brâu în sus. De la brâu în jos, zloată, mocirlă, iarnă neterminată şi cizme de cauciuc colorate (măcar atât). Mai am urme ale săptămânii trecute, pe piele, pe haine, urme de stres, urme de ciudă şi de revoltă (mă ajută mass media teribil de mult să obţin nivelul maxim de încordare şi de lehamite, în acelaşi timp). Ce să fac, ce să fac… Am ales varianta perfectă: voyeurism acceptabil din punct de vedere social, adică teatru. Let’s be honest: defularea prin mici incursiuni discrete în curtea vecinului, cu ochii pe capra lui, este o excelentă formă de ridicare a moralului. Are la bază două manifestări umane elementare: empatia şi nevoia proprie de confirmare. E mai simplu să iei o pauză şi să te transpui, preţ de câteva ore, în pielea altcuiva, eventual, să îţi asumi alieri subiective,  pe care viaţa reală nu ţi le-ar permite. Cea mai bună dovadă, apropo de curtea vecinului şi de empatie, este chiar blogul meu, care a înregistrat un număr record de vizualizări, când am postat cu ciudă, aici. Furia neputincioasă, ciuda, drama, sub orice formă, au atras mai mult public decât orice altă postare paşnică a mea, decât orice recomandare prietenească.

Buun, dacă tot e să ne lepădăm un pic de cotidianul propriu şi să facem o plimbare prin suflete vecine, vă propun o incursiune în imaginarul semnat de Alexandr Galin, spectacolul Sorry.  Piesă cu state vechi la Bulandra – premiera a avut loc în 2004, Sorry îşi poartă spectatorii într-un univers marcat de dureroasa lipsă de libertate, care desparte şi dezumanizează suflete. Personajele principale, Iuri Zvonariov (genial, Ion Caramitru) şi Inna Rassadina (Mariana Mihuţ – Premiul pentru cea mai bună actriţă, în cadrul galei Uniter, 2005) se regăsesc după 20 de ani, fundamental transformate, dar păstrând aceeaşi scânteie de dragoste care determină, în mod caraghios şi inutil, umanitatea să creadă că e mai aproape de Dumnezeu. Ea, rusoaica blazată, îşi duce existenţa la morga spitalului din Moscova, printre morţi, încercări nebuneşti de a scrie şi căni de vodcă. El, emigrantul rus, rebotezat evreu, scriitor mediocru şi om slab, se întoarce, chipurile, pentru a-şi recupera iubirea pierdută. Nu vă spun ce se întâmplă mai departe şi cum. Vă spun doar că, timp de două ore, tragicomedia Sorry oferă o distribuţie de excepţie (trebuie să îl vedeţi pe Ion Caramitru, în rolul emigrantului dezrădăcinat, tremurul şi stângăcia personajului sunt fascinante), replici pe măsură şi un decor care, în primă fază, şochează, dar capătă sens şi prinde publicul în plasa universului imaginar, creat de Alexandr Galin.

So, în numele voyeurismului cu pretext acceptabil şi-al jocului actoricesc impecabil, sâmbătă seară, sala Bulandra a fost plină.  Am uitat vreo două ore de vremea proastă de la brâu în jos, de fisc, de complexe şi de ciudă. Vă recomand acelaşi tratament.

A.