Frigul de afară cere atmosferă caldă şi momente geniale

via http://ciprianmacesaru.blogspot.com/2012/01/o-intalnire-cu-angela-marinescu-club.html

Publicitate

Voyeurism, empatie, treburi umane. Teatru.

Sâmbătă seara. Vremea e frumoasă de la brâu în sus. De la brâu în jos, zloată, mocirlă, iarnă neterminată şi cizme de cauciuc colorate (măcar atât). Mai am urme ale săptămânii trecute, pe piele, pe haine, urme de stres, urme de ciudă şi de revoltă (mă ajută mass media teribil de mult să obţin nivelul maxim de încordare şi de lehamite, în acelaşi timp). Ce să fac, ce să fac… Am ales varianta perfectă: voyeurism acceptabil din punct de vedere social, adică teatru. Let’s be honest: defularea prin mici incursiuni discrete în curtea vecinului, cu ochii pe capra lui, este o excelentă formă de ridicare a moralului. Are la bază două manifestări umane elementare: empatia şi nevoia proprie de confirmare. E mai simplu să iei o pauză şi să te transpui, preţ de câteva ore, în pielea altcuiva, eventual, să îţi asumi alieri subiective,  pe care viaţa reală nu ţi le-ar permite. Cea mai bună dovadă, apropo de curtea vecinului şi de empatie, este chiar blogul meu, care a înregistrat un număr record de vizualizări, când am postat cu ciudă, aici. Furia neputincioasă, ciuda, drama, sub orice formă, au atras mai mult public decât orice altă postare paşnică a mea, decât orice recomandare prietenească.

Buun, dacă tot e să ne lepădăm un pic de cotidianul propriu şi să facem o plimbare prin suflete vecine, vă propun o incursiune în imaginarul semnat de Alexandr Galin, spectacolul Sorry.  Piesă cu state vechi la Bulandra – premiera a avut loc în 2004, Sorry îşi poartă spectatorii într-un univers marcat de dureroasa lipsă de libertate, care desparte şi dezumanizează suflete. Personajele principale, Iuri Zvonariov (genial, Ion Caramitru) şi Inna Rassadina (Mariana Mihuţ – Premiul pentru cea mai bună actriţă, în cadrul galei Uniter, 2005) se regăsesc după 20 de ani, fundamental transformate, dar păstrând aceeaşi scânteie de dragoste care determină, în mod caraghios şi inutil, umanitatea să creadă că e mai aproape de Dumnezeu. Ea, rusoaica blazată, îşi duce existenţa la morga spitalului din Moscova, printre morţi, încercări nebuneşti de a scrie şi căni de vodcă. El, emigrantul rus, rebotezat evreu, scriitor mediocru şi om slab, se întoarce, chipurile, pentru a-şi recupera iubirea pierdută. Nu vă spun ce se întâmplă mai departe şi cum. Vă spun doar că, timp de două ore, tragicomedia Sorry oferă o distribuţie de excepţie (trebuie să îl vedeţi pe Ion Caramitru, în rolul emigrantului dezrădăcinat, tremurul şi stângăcia personajului sunt fascinante), replici pe măsură şi un decor care, în primă fază, şochează, dar capătă sens şi prinde publicul în plasa universului imaginar, creat de Alexandr Galin.

So, în numele voyeurismului cu pretext acceptabil şi-al jocului actoricesc impecabil, sâmbătă seară, sala Bulandra a fost plină.  Am uitat vreo două ore de vremea proastă de la brâu în jos, de fisc, de complexe şi de ciudă. Vă recomand acelaşi tratament.

A.

Reviste şi epigrame după gust

Nu se mai scriu epigrame, sau, dacă se scriu, nu ştiu eu de ele. Ce-mi veni, vă întrebaţi? Păi, să vă povestesc: una dintre plăcerile mele este aceea de a cumpăra orice revistă care-mi face cu ochiul şi de a o răsfoi în voie, cu o cafea fierbinte în faţă (cu muult lapte, să nu mă găsiţi pe tavan) şi o ţigară fumegândă în faţă. Obiceiuri moşnegeşti, dar foarte relaxante. În cutia tabieturilor mele se găsesc toate numerele din Esquire (nu trebuie ratate articolele lui Radu Paraschivescu, savuroase de fiecare dată, plus alte nebunii despre care merită să citiţi), DoR, puţinele numere apărute ale revistei OMAGIU şi, din când în când, vreun almanah Caţavencu, dacă îmi face cu ochiul din stand. Plus Dilematecile, plus câte un National Geographic, plus ce îmi mai pică în mână, chit că unele apariţii dezamăgesc, încep în forţă şi te dezumflă ca o prăjitură cu o super glazură şi un blat neînsiropat. Buun, în contextul de mai sus, am pus mâna pe almanahul Caţavencilor (nu mă întrebaţi care Caţavenci, nu mai ştiu nici eu), ediţia 2012, al cărui titlu este cât se poate de sugestiv: „Almanahul beţiei”. Şi dă-i şi râzi, citind tot felul de relatări, poveşti şi povestiri, cu iz de tărie ieftină sau parfum de vin vechi. Ideea de a începe cu o scurtă istorie (hazlie) a beţivănelii la români mi s-a părut excelentă. Cu lacrimi de râs, în tramvai, citeam despre epopeea alcoolizată a unui popor „oprimat” de păhărele: de la primele menţiuni istorice referitoare la obiceiurile bahice ale strămoşilor noştri, până la episodul absolut demenţial din ianuarie 2011 când, citez, „din cerul de deasupra Constanţei cad păsări moarte, prevestind după unii, Apocalipsa, iar după alţii, A Doua Venire a Crizei. Romeo Lazăr, directorul Direcţiei Sanitar-Veterinare Constanţa, a risipit ulterior misterul: << S-a stabilit că moartea a survenit ingerării de borhot de struguri. Păsările au murit intoxicate. Se poate spune că s-au îmbătat>>.”

Ei bine, printre poveştile, povestirile şi întâmplările adevărate din menţionatul almanah, se numără şi cea a lui Alexandru O. Teodoreanu (pentru cunoscători, Păstorel, fratele năstruşnic al adorabilului Ionel Teodoreanu, care mi-a încântat mintea de plod visător cu Medelenii şi Uliţa copilăriei). Băutor de carieră şi epigramist cu stil, Păstorel Teodoreanu şi-a scris propriul epitaf  şi, fir-ar, dacă ar mai trăi, l-aş ruga să-l scrie şi pe al meu (s-o rezolv şi pe asta):

Aici doarme Păstorel,

Băiat bun şi suflet fin,

Dacă treceţi pe la el,

Nu-l treziţi că cere vin.

Doamnelor şi domnilor, beţia e un lucru greu, ştiu. E pentru nebuni, curajoşi şi alte caractere instabile. E urâtă, distructivă şi înşelătoare, dar cum să nu iubeşti un om care, vorba aia, le zice aşa de frumos. În epigramele lui, beţia devine un copil năstruşnic şi simpatic, niţel obraznic uneori. Mai că aş vrea să-i mai dau pe mână nişe beteşuguri umane şi să văd ce perle scoate din ele. Avea Păstorel o limbă ascuţită şi o inspiraţie pe măsură. Şi mai avea o problemă cu prostia, comunismul şi răutatea. Şi, apropo, într-unul din articolele sale din Esquire (parcă în ultimul număr), Radu Paraschivescu comentează despre faptul că românilor le lipseşte stilul când e vorba de insulte şi că, în locul ironiilor elegante, se merge pe mâna împroşcării publice, vulgare şi agresive, cum şade bine unor mahalagii care se respectă. Uite ce frumos îmbracă epigramele problema:

(referinţa e evidentă)

Beau băieţii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii… turnători!

(sau la venirea ruşilor)

Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul – rus
Şi rusul – tun!

* * *
Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completăm noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!

V-am convins? Eu propun să înlocuim ceea ce se cheamă acum pamflet – porcăiala fără perdea, înjuratul grosolan, În puii mei, înjuratul de pe forumuri, cu epigrame.

Închei în acelaşi stil, dar cu mai puţină inspiraţie. Iertaţi-mi stângăcia, dar e 2 dimineaţa şi eu nu sunt epigramistă.

Pentru limbile ascuţite

Ce se luptă în sudalme:

Nu mai faceţi gălăgie,

Faceţi schimb de epigrame.

😀 😀

A.

P.S. Punem de un concurs de epigrame?

Aventurile unui scrib la IDC: Atelierul de creaţie

Dacă tot mi-am suflecat mânecile şi m-am pus pe treabă, în spiritul IDC (tre’ să scoatem scriitorii la lumină), am zis că acest măzgălitor de pergament trebuie să treacă şi prin experienţa atelierului de creaţie. Adică io. Adică să mă duc şi  să aflu chestii interesante despre munca unui scriitor (ce, cum, unde, cât :D) şi, pe deasupra, să încerc şi eu să leg un text narativ decent şi coerent, pentru amuzamentul adunării. Zis şi făcut.

Astăzi am petrecut aproximativ 5 ore fascinante, în compania Monicăi Ramirez (omul care a aduce lecţia), a lui Ciprian Burcovschi (Adlittera, omul care aduce evenimentul) şi a celor 7 nedumeriţi, pe ale căror feţe am văzut panica, la început (Doamnee, mă pune să scriu. Şi să citesc. Cu voce tare!). Nici nu ştiu cu ce să încep! Cu energia şi şarmul Monicăi Ramirez? Dacă toţi profesorii mei de la Universitate ar fi fost la fel de „user-friendly”, astăzi aş fi fost doctor în istoria limbii engleze şi în literatură comparată. Am, în mod cert, o slăbiciune pentru oamenii implicaţi până peste cap în lucrurile pe care le fac şi care pot explica sau povesti cu patos despre pasiunea care îi consumă. Am ascultat cu gura căscată, am luat şi notiţe (nu râdeţi de mine, am fost o elevă conştiincioasă până la ultima suflare), aproape că am crezut că I can do it, too. Aici intervine darul doamnei Ramirez de a ne convinge că, dacă vrem din toată inima şi punem şi osul la treabă, există şanse să devenim scriitori.

A urmat partea cea mai distractivă: să te ţii Banciule că tre’ să nască minţişoara ta de scrib un personaaaj, care să fie viu şi să stârnească auditoriul să vrea mai mult. Şi, apoi, să îi dai un ghiont personajului tău să interacţioneze cu lumea din jur – celelalte personaje, decorul, recuzita. Personajul tău trebuie să evolueze şi să faci în aşa fel încât cititorul, criticul tău decisiv (te place, te citeşte. Nu te place, te paşte talpa dulapului, pe post de suport), să nu-ţi mai lase volumul din mână. Acum vine partea cea mai distractivă: după ce mi-am ros unghiile, am băgat cafea în mine de-mi curgea sângele prin vene în ritm de Janelle Monae, am schimbat două pixuri (unul scria prea repede, unul scria prea încet, unul scârţâia ca toţi dracii, celălalt aluneca), am produs şi text narativ. Şi l-am citit tare. Da, da, eu. Şi nu s-au deschis cerurile, am scăpat cu viaţă (cică, zic nişte filosofi şi vreo trei psihologi britanici, evident, cel mai mare duşman al omului este el însuşi – mai o frică, mai o frustrare, astfel panica-i gata). Mi-a făcut mare plăcere să mă citesc cu voce tare, cu intonaţie şi să savurez supriza textelor din jur. Mi-a făcut mare plăcere, deşi a fost de 10 ori mai greu, să fac schimb de personaje cu fata de lângă mine şi să scriu despre al ei, la persoana I. Mi-a făcut plăcere să îmi petrec după-amiaza scriind, citind, discutând, jumulind cuvintele cu poftă şi făcând ghemotoace din ele.

Până la încheierea Incubatorului de Condeie, weekend-urile vor aduce ateliere de creaţie. Încercaţi măcar unul. Nu există efecte secundare. Cauzează doar poftă de citit şi de scris. Face bine „la imaginaţie”.

A.

Bursa pe Nobel

Pe peretele SemneBune, s-a pus de o bursă de pariuri pentru câştigătorul de anul acesta al premiului Nobel pentru literatură. Visătorii şi patrioţii speră să vină Mircea Cărtărescu acasă, cu un  Nobel. Nu contest valoarea literară, dar parcă e niţel cam devreme pentru un Nobel unui autor care în ultimii zece ani a alunecat mai mult pe panta mondenului.

Entuziaştii se bucură de cota de 8/1 ce îi revine lui Haruki Murakami, scriitor japonez care ar fi practic al treilea ce duce acasă un Nobel pentru literatură, după Yasunari Kawabata (1968) şi Kenzaburō Ōe (1994). Drept e că, în ultimii ani, numele lui Haruki Murakami a căpătat crescândă notorietate.

Totuşi, eu aş zice că, anul acesta, Nobelul ar trebui să meargă către Philip Roth sau către Amos Oz (whom I just love).

Să vedem.

p.s. Dacă publicul e agitat aşa, pe forumuri, cu câteva ore înainte de desemnare, vă daţi seama ce emoţii are Mircea Cărtărescu? 😀