alaltăieri am lucrat de acasă. La un moment dat, sună cineva la ușă. Sună scurt ca și cum nu ar fi sigur că sună la ușa potrivită. Era vreo 3 jumate, așa că muream de curiozitate să văd cine mă caută de obicei, când nu sunt acasă. Deschid și descopăr doi angajați de la Primăria Sectorului 5 care împărțeau invitații din partea primarului… doar pentru proprietarii de apartamente, la o întâlnire cu primarul, în care „vă prezint lucrurile bune care se întâmplă în sectorul nostru și îmi povestiți ideile voastre” (îmi pare rău că nu am păstrat invitația. Era o bijuterie). Acum, nedumeririle mele sunt următoarele:
1. Dacă chiar vrei să intri în contact cu locuitorii din cartier, să-ți trimiți oamenii ca pe poștași, în timpul zilei, e cel puțin contrar logicii, să nu zic de-a dreptul dezinteresat. S-a nimerit să fiu acasă în timpul zilei de data asta, dar mă întreb ce minuni îmi bat la ușă de obicei. Cine știe, poate madam Firea a venit într-o zi să-mi aducă prăjiturele de Voluntari și am ratat-o.
2. Când te întreb ce se întâmplă cu locuitorii din cartier care nu sunt proprietari și-mi răspunzi că nu știi, trebuie să întrebi, mă gândesc că Primăria nu ia, de fapt, în serios nevoile locuitorilor din cartier, ci încearcă să mai „ungă” niște posibili alegători, asigurându-se că nu irosește resurse pe chiriași. Da, am menționat că locuitorii cu viză de flotant pe buletin au și ei dreptul să participe la întâlniri cu primarul, dar
3. Intervalul 10:00 – 12:00 e un pic problematic, Primăria Sectorului 5, nu crezi? Să organizezi o întâlnire la o oră la care oamenii nu prea au cum să rupă ușa și să se adune mi se pare cel puțin lipsit de curtoazie. Evident, încerc să fiu delicată. Dacă chiar vrei să ieși din zona ta de confort și să-ți cunoști locuitorii, ai putea lucra un pic la partea cu sincronizarea. Zic și eu. E drept că al doilea interval orar propus era 18:00-20:00, dar să fim serioși. La ora la care angajații Primăriei băteau la uși, doar pensionarii erau acasă și să ridice mâna cine crede că pensionarii ar alege să meargă la primărie seara, de la 6 la 8.
Ajung în punctul în care trebuie să explic: nu contest faptul că și pensionarii sunt alegători și că votul lor este la fel de important ca al meu. Ce contest și mă frustrează e ipocrizia Primăriei, faptul că face lucrurile de mântuială. Pentru că prefer să cred că face lucrurile de mântuială, decât să cred că-și alege cu grijă publicul-țintă, ignorând în mod voit anumite categorii de alegători. Dar nah, nici eu nu aș vrea să-mi vină în sala de ședințe o mână de corporatiști sătui de frecuș, porniți împotriva statului și măgăriilor pe care le tot face Firea.
De data asta cred că o să fac un pustiu de bine și o să-i vizitez la una dintre întâlniri, să le reamintesc printre aplauzele furtunoase ale cetățenilor fericiți că nu avem logistica adecvată pentru reciclare în sector (pe alocuri lipsesc complet coșurile de gunoi obișnuite, reciclarea e moft deja), că locurile de parcare disponibile în cartier sunt mai rare decât faptele de vitejie ale primăriței-gospodine, că există un spațiu lângă blocul meu, care ar fi un excelent loc de joacă pentru copii.
Râd mereu cu mama, când ne-amintim de o vecină de acasă, născută în buricul satului și măritată în buricul Capitalei. Când venea acasă, în vacanțe, discuția arăta cam așa:
„Și cum e la București, X?”
„Mă, e bine la București. Dacă e bani, e distracție”
Uite că se fac în toamna asta vreo 13 ani de când sunt în București și de fiecare dată când mă ciocnesc de anomaliile orașului care m-a adoptat, mi-amintesc că „dacă e bani, e distracție”. Zilele trecute, în Rahova, o femeie a strâns după câinele ei. A venit pregătită de acasă, cu punguța, pentru plimbarea de dimineață, iar eu mă minunam ca de un miracol în Dealul Mitropoliei, când se înghesuie poporul în frig, de Sf. Dumitru.
Marțea trecută, am ajuns la poștă cu jumătate de oră înainte de deschidere. Încurcasem programul de sâmbătă cu cel din timpul săptămânii. Eram prima la ușă. Am băut o zeamă de cafea de la automatul de vizavi și am fumat o țigară. Lângă ușa poștei. Când s-a deschis poșta, nu mă întrebați cum, am fost a treia la coadă. Propunere de studiu antropologic: istoria formării cozilor/adunărilor ad-hoc/mulțimilor în stație, când controlorii coboară pe cineva. E un soi de fenomen magic, ale cărui rădăcini sunt bine înfipte în mentalul colectiv al mahalalelor de București. Când mi-a venit rândul și am prezentat recomandata, poștărița a aruncat o privire scurtă și a zis (la fel de scurt): „e ANAFUL. A plecat ieri”. Eu: „Păi, din câte știu eu, recomandata e valabilă 10 zile. A venit joi. Azi e marți.” Ea: „E al doilea aviz, doamnă.” Eu: „Bine, dar nici pe primul nu l-am primit!” Ea: „Nu e problema mea, doamnă.” Case closed, părăsește incinta.
Apropo de ANAF, au trecut un an și șapte luni de când am depus solicitarea de transfer între Sectorul 2 și Sectorul 5. Acum vreo 9 luni, biroul din Sectorul 5 a primit un dosar cu 3 pagini (după 5 ani de PFA), iar Sectorul 2 zice că și-a încheiat socotelile. Acum, Sectorul 2 emite deciziile de impunere, plata impozitului se face în Sectorul 5.
„Mă, e bine la București. Dacă e bani, e distracție”
91. Vremuri bune.
Acum treișpe ani, când am venit în București, la facultate, se băgaseră în circuit noi-nouțe troleele 90, 91 și 69, pe ruta Drumul Taberei-Universitate (orientativ). Eram înnebunită după ele, că erau verzi și frumoase, curate și aveau ecrane. În toate trei, vocea care anunța stațiile era profesională și sobră la Drept, jucăușă la Medicină și de-a dreptul erotică, la Cișmigiu: „Urmează stația… (pauză) Grădina Cișmigiu”. Dacă nu mă credeți, încercați. Troleele arată ca după război (vina e împărțită între RATB și călători, din punctul meu de vedere – am văzut ce minuni pot face, pe ruta treijdoiului) și miros ca o alee în spatele unui club de noapte. Doar vocea a rămas aceeași, cu intonația inconfundabilă și temperatura de ciocolată topită.
Astă vară, când la vot au ieșit doar 30% din bucureșteni, am realizat că, oricât l-aș iubi, mai am mult de lucru, în metrul meu pătrat, până când normalitatea va înceta să fie motiv de mirare, în București. Apropo, bine că mi-am amintit. Cui trebuie să dau un mail (vreun departament subordonat Primăriei de sector, bănuiesc), ca spațiul cu bătătorul de covoare, de lângă scara noastră, să fie transformat în loc de joacă pentru copii? Muncim cot la cot, nu e problemă, dar înțeleg că am nevoie de aprobare și de niște avize, să facem o treabă lângă bloc, la primăvară. În clipa asta, spațiul e îngrădit și închis cu lacăt, nimeni nu intră/nimeni nu iese, iar covoare nu se mai bat de ani de zile. Între timp, copiii de pe scară se joacă printre mașini parcate.
De-a lungul timpului, am citit și auzit tot soiul de comentarii legate de lipsa de educație și primitivismul românesc, generate de faptul că românii aplaudă când aterizează avionul. Și aplaudă, tată, din toată inima lor, sincer bucuroși că au ajuns întregi la sol, după ce au zburat la 10 mii de metri înălțime, cu câteva sute bune la oră, într-o cutie de tablă, cu aripi. Și ah, și vai, ce lipsă de cosmopolitism, nu e de bonton, ”peizanule” român, să aplauzi frenetic, când roțile (al naibii de) mici ale avionului ating asfaltul pistei.
Ieri, în avion, lângă mine și prințul consort, o doamnă la vreo cincizeci stătea cuminte, cam albă la față, cu ochii lipiți de geam. Inițial, năucă și cam pleoștită (deh, plecam acasă, după o săptămână de alintare și răsfăț), nu i-am sesizat panica discretă, ba am făcut și o glumă cretină, zicându-i prințului consort: ”îți dai seama cum cădem de la 10 mii de metri? Nu apucăm să zicem nici pâs, că ăia suntem. Moarte scurtă!” Bietul om îmi făcea semne să îmi țin gura, că publicul e foarte prost ales, dar o comisesem deja, așa că am dres-o și eu cum am putut.
Ei bine, intrând în vorbă cu femeia palidă și vădit pătrunsă de moment, aflăm că avea o teamă de zbor bine înfiptă în măruntaie, deși nu era la primul drum, că singurul lucru mai rău decât zborul sunt cele 24 de ore în autocar, cu genunchii la gură (din România până în Italia), și că o mare doză de autocontrol o ajută să treacă în mod uman peste cele 2 ore și douăzeci petrecute în aer. Mă uitam la biata femeie și mă simțeam ca, vorba aia, cel mai prost din curtea școlii. În timpul zborului, dormisem vreo oră, mâncasem un sandviș, citisem ceva, cu detașarea omului pentru care a zbura la 10 mii de metri sau a face un drum cu 139 până la Mall e cam totuna. Poftim spleen de om învățat cu binele, mi-am zis cu rușine în barbă.
Vin eu și zic acum, cu mintea de pe urmă: în fond, nu e o idee atât de rea să aplauzi din toată inima când un om face o treabă bună, nu? Logica mea arată cam așa: de la zbor, până la educarea progeniturilor din dotare, de la trecut prin mâna unui doctor bine pregătit, fără sechele și ustensile rămase pe ”șantier”, până la un contabil de PFA bine informat (știți cât de mult contează?), e sănătos să aplauzi când se întâmplă ceva bun, când merg lucrurile unse. Dacă stau și mă gândesc bine, la atâta experiență în cârcoteală balcanică, mama ei de treabă, zic eu că ne permitem și oleacă de pauză și de aplaudat frenetic, când nu te-ai strivit ca o gălușcă, de la 10 mii de metri.
Mă gândesc serios să mă apuc de aplaudat oameni când își fac treaba. Să îi aplaud, să le strâng mâna, să le zic mersi pentru tot soiul de lucruri pe care le iau de obicei de bune. Azi mă duc să îi zic mulțam fain fetei cu ochi albaștri de la covrigăria de lângă serviciu, că deja îmi știe gusturile în materie de cafea și are mereu o vorbă bună de zis (pe la 7 fără un pic, dimineața). Mâine am drum la Fisc, avem câte ceva de discutat. M-am mutat din sectorul 2, în sectorul 5. În doi, am avut niște palme pregătite, dar nu pentru frenetice aplauze. Să vedem cum o fi acum, poate se lasă cu îmbrățișări, ovații și bezele către publicul plătitor de taxe și impozite.
În genere, ignor cu eleganţă manifestările colorate de pe Facebook, un spaţiu care îmi furnizează material pentru zeci şi zeci de articole. Aş fi făcut acelaşi lucru şi de data asta, numai că am un cui şi nu îl pot scoate, decât dacă despic firul în patru, niţel.
Acum câteva zile, un prieten mi-a atras atenţia asupra unui material de pe Facebook, o notă semnată de Iulian Capsali, politicianul independent, care a candidat la alegerile europarlamentare, în numele lui Dumnezeu, adică fără o platformă electorală clară, ci mizând pe o mână de clişee religios-sentimentale (susţinute lacrimogen de figuri publice). Să ne înţelegem: candidatura presupune un plan de acţiune, care să demonstreze faptul că respectivul „catindat” are habar de mersul administrativ al lucrurilor şi de efectiva activitate a unui reprezentant al României, în Parlamentul European. Cu certitudine, „Votez bărbatul cu barbă” şi „Candidatul familiei româneşti” nu sunt argumente în sine, pentru alegerea unui reprezentant, la nivel european. Am căutat pe site-ul domnului Capsali materiale referitoare la planurile de acţiune, pentru situaţia în care ajunge în Parlamentul European. Am găsit doar texte irelevante pentru o campanie electorală şi mesaje religioase, amestecate cu invitaţii la intoleranţă (inclusiv religioasă). Mai mult, ca moldoveancă dezrădăcinată şi replantată în Bucureşti, pot confirma că, într-o Moldovă marcată de sărăcie şi alcoolism, familia tradiţională a lui Iulian Capsali capătă nişte forme groteşti. Abuzuri, violenţă domestică, femei care nu au unde să fugă şi nu sunt protejate, mentalitate primitivă, de genul „îi mai dau una după ceafă, ştie ea de ce”, perpetuată din părinţi dezabuzaţi, în copii traumatizaţi, ce repetă tiparul comportamental, că doar e ruşinos, la noi, să te duci să îţi tratezi capul, doar nebunii se duc la psiholog.
Revenind, cum spuneam, pe Facebook, apare următoarea notă, pe care am citit-o cu gura căscată:
„Sodomania
O mama purtatoare isi „doneaza” copilul imediat dupa nastere unui cuplu de homosexuali emotionati. Dumnezeu sa-i ajute pruncului ca sa nu devina tarat pe viata, desi greu o sa-i fie, bietului nevinovat. Mama o sa-si ia banii, dar o sa regrete toata viata probabil, daca are inima.
Vreti ca aceasta imagine sa devina „normala” si in Romania? Daca nu, incepeti sa actionati. Este obligatoriu ca in Constitutia Romaniei sa fie stipulata Familia ca uniune intre un barbat si o femeie. Altfel, vor fi politicieni care isi vor vinde sufletul, asa cum au facut-o in PE si pana acum cand au votat rezolutii impotriva familiei naturale.
Sa nu fie!”
Nici nu ştiu de unde să încep. Aş începe cu faptul că, atunci când, sub o formă sau alta, eşti formator de opinie (dumneata, individul, în genere), trebuie să te gândeşti de 100 de ori, înainte de a face afirmaţii publice şi de a da sentinţe apocaliptice (să păstrăm jargonul registrului de mai sus, zic). Publicul dumitale e divers, colorat, varii niveluri de educaţie şi înţelegere a lumii în care aceşti oameni trăiesc, iar o opinie astfel exprimată instigă la ură şi la manifestări la limita umanităţii.
Chestiunea mamei-surogat este destul de delicată, în principiu, indiferent de faptul că părinţii adoptivi sunt un cuplu heterosexual ori homosexual. Sunt curioasă dacă domnul Capsali are ceva de împărţit cu mamele-surogat care ajută cuplurile heterosexuale, care nu pot avea copii, dar, lăsând la o parte incertitudinea asta, sunt convinsă că afirmaţia de mai sus, cea legată de lipsa de inimă a unei mame-surogat, încalcă cu vârf şi îndesat prevederile Articolului 30, punctul (6), din Constituţia României: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”
În disputa referitoare la cuplurile homosexuale mi-e lehamite să intru. Ar urma o lungă şi obositoare diatribă despre toate ciudăţeniile pe care le acceptă Biserica, despre toate formele de discriminare promovate de sus-numita şi despre faptul că este aberant să te agăţi de subiecte „fierbinţi”, de dragul de a obţine popularitate, în rândul maselor, împroşcând fără argumente şi promovând propria imagine, pe pielea unor oameni ale căror vieţi sunt deja marcate de intoleranţa societăţii în care trăiesc. E atât de simplu să judeci şi să te foloseşti de argumente religioase, în orice dezbatere umană, de dragul voturilor. E mult mai greu să priveşti chestiunea în mod raţional şi să încerci să îţi înţelegi aproapele (de iubit, nici nu mai poate fi vorba).
Constituţia României, Articolul 29, punctul (1): Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
Buun, spumeg eu în faţa calculatorului, întorc problema pe toate părţile şi ajung la concluzia că materialul ăsta nu are ce căuta pe Facebook, public. Mă apuc de raportat, în mod conştiincios, anunţ Facebook-ul că avem de-a face cu oleacă de „hate speech” (instigare la ură, să îi zicem) şi aştept rezultatele, mândră că am luat atitudine, într-o chestiune în care se încalcă drepturile omului. Nu mică mi-a fost surpriza să primesc acest răspuns: „We reviewed your report of Iulian Capsali’s photo. Thank you for taking the time to report something that you feel may violate our Community Standards. Reports like yours are an important part of making Facebook a safe and welcoming environment. We reviewed the photo you reported for containing hate speech or symbols and found it doesn’t violate our Community Standards.” Cu alte cuvinte, ne-am uitat, am cercetat şi nu ni se pare nimic greşit, aici. Omul joacă după reguli. Acum, stau şi eu şi mă întreb: cum funcţionează treaba asta cu regulile de bună purtare pe Facebook? Nu se aplică aceleaşi principii peste tot? Ori, pentru Europa de Est, se aplică alt set de valori? Cine o şti cum stau lucrurile cu situaţiile pe care Facebook le consideră a fi inadecvate să mă lumineze şi pe mine. Aaaa, în mod ironic, acelaşi Facebook lejer şi relaxat, a devenit brusc pudibond, când am vrut să comentez pe marginea reclamei ultrarepetate şi atât de slabe, la Sentimente.ro, moment în care mi-a blocat temporar accesul. Ruşine mie, fiinţă depravată, critică şi etern nemulţumită.
Între timp, mă întorc la ale mele, întru spiritul muncii, pe lanul corporativ, şi al plăţii dărilor către stat, cu marea speranţă că nu voi mai vedea pe buletinele de vot oameni ca Iulian Capsali, Mircea Diaconu (???) şi Maria Grapini. Dar, deh, speranţa moare ultima (respectând registrul clişeelor aruncate la grămadă, pentru un popor flămând de dramele altora, scandal, cutume şi capra din curtea vecinului). Vorba unui coleg, nu contează că a mea are râie, trage să moară şi e vai de capul ei. A vecinului să crape, zic.
Pentru cârcotaşi şi cei hotărâţi să facă cu materialul meu ce am făcut eu cu nota politicianului religios, citiţi cu atenţie ce am scris, am argumentat şi nu am aruncat insulte inutile. Conform Articolului 30, punctul 1, din Constituţia României, am dreptul de a-mi exprima opiniile, iar acest drept este inviolabil.
„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”
Banciu scrie 