Românii, zborul și aplauzele

De-a lungul timpului, am citit și auzit tot soiul de comentarii legate de lipsa de educație și primitivismul românesc, generate de faptul că românii aplaudă când aterizează avionul. Și aplaudă, tată, din toată inima lor, sincer bucuroși că au ajuns întregi la sol, după ce au zburat la 10 mii de metri înălțime, cu câteva sute bune la oră, într-o cutie de tablă, cu aripi. Și ah, și vai, ce lipsă de cosmopolitism, nu e de bonton, ”peizanule” român, să aplauzi frenetic, când roțile (al naibii de) mici ale avionului ating asfaltul pistei.

Ieri, în avion, lângă mine și prințul consort, o doamnă la vreo cincizeci stătea cuminte, cam albă la față, cu ochii lipiți de geam. Inițial, năucă și cam pleoștită (deh, plecam acasă, după o săptămână de alintare și răsfăț), nu i-am sesizat panica discretă, ba am făcut și o glumă cretină, zicându-i prințului consort: ”îți dai seama cum cădem de la 10 mii de metri? Nu apucăm să zicem nici pâs, că ăia suntem. Moarte scurtă!”  Bietul om îmi făcea semne să îmi țin gura, că publicul e foarte prost ales, dar o comisesem deja, așa că am dres-o și eu cum am putut.

Ei bine, intrând în vorbă cu femeia palidă și vădit pătrunsă de moment, aflăm că avea o teamă de zbor bine înfiptă în măruntaie, deși nu era la primul drum, că singurul lucru mai rău decât zborul sunt cele 24 de ore în autocar, cu genunchii la gură (din România până în Italia), și că o mare doză de autocontrol o ajută să treacă în mod uman peste cele 2 ore și douăzeci petrecute în aer. Mă uitam la biata femeie și mă simțeam ca, vorba aia, cel mai prost din curtea școlii. În timpul zborului, dormisem vreo oră, mâncasem un sandviș, citisem ceva, cu detașarea omului pentru care a zbura la 10 mii de metri sau a face un drum cu 139 până la Mall e cam totuna. Poftim spleen de om învățat cu binele, mi-am zis cu rușine în barbă.

 

Vin eu și zic acum, cu mintea de pe urmă: în fond, nu e o idee atât de rea să aplauzi din toată inima când un om face o treabă bună, nu? Logica mea arată cam așa: de la zbor, până la educarea progeniturilor din dotare, de la trecut prin mâna unui doctor bine pregătit, fără sechele și ustensile rămase pe ”șantier”, până la un contabil de PFA bine informat (știți cât de mult contează?), e sănătos să aplauzi când se întâmplă ceva bun, când merg lucrurile unse. Dacă stau și mă gândesc bine, la atâta experiență în cârcoteală balcanică, mama ei de treabă, zic eu că ne permitem și oleacă de pauză și de aplaudat frenetic, când nu te-ai strivit ca o gălușcă, de la 10 mii de metri.

nmg9lov

Mă gândesc serios să mă apuc de aplaudat oameni când își fac treaba. Să îi aplaud, să le strâng mâna, să le zic mersi pentru tot soiul de lucruri pe care le iau de obicei de bune. Azi mă duc să îi zic mulțam fain fetei cu ochi albaștri de la covrigăria de lângă serviciu, că deja îmi știe gusturile în materie de cafea și are mereu o vorbă bună de zis (pe la 7 fără un pic, dimineața). Mâine am drum la Fisc, avem câte ceva de discutat. M-am mutat din sectorul 2, în sectorul 5. În doi, am avut niște palme pregătite, dar nu pentru frenetice aplauze. Să vedem cum o fi acum, poate se lasă cu îmbrățișări, ovații și bezele către publicul plătitor de taxe și impozite.

Alde Banciu

Din Moldova mea citire: amintiri de sfânta Mărie

De la mine din curte se aud trenurile, când trec prin târg. O vreme am trăit cu iluzia că are curtea mea niște excelente proprietăți acustice (vremea aia se întâmpla când eram plod și mi se părea culmea rebeliunii să citesc pe ascuns noaptea și să prind răsăritul trează). Noaptea de vară este cel mai bun mediu de propagare, cu bezna completă (și când zic completă, nu exagerez din rezonuri poetice) și greierii (nu unul, sute, sute! ca în banc) din grădinița de flori, în fața geamului. Trecerea trenului se aude limpede, ca și cum ar fi peste drum, pare interminabilă și aș putea jura că, preț de cele câteva clipe, mă opresc din gândit. Excelent catalizator pentru nimic, aș zice. Între timp, am realizat că târgul e excelent poziționat în raport cu linia ferată și că, practic, trenurile se aud impecabil când trec, oriunde te-ai afla, în miezul de comună, al cărui nume se încheie cu ”Târg” (nu am avut curiozitatea să testez satele vecine, dar nu sunt tentată în mod deosebit). Un mit al copilăriei mele, dus pe apa sâmbetei. Amu, șezând eu ca o floare capitalistă, cu laptopul pe genunchi, și o traducere tâmpită în față (home appliances, such fun!), la mine acasă (acasă din Moldova), de Sfânta Marie, s-a făcut și beznă, a trecut și trenul, am auzit și greierii și a venit și ploaia. E prea liniște pentru capul meu învățat să se prindă cât e ceasul, în somn, după cum trece tramvaiul. Și liniștea asta mi-a făcut loc în minte pentru niște amintiri legate de niște vremuri irepetabile și savuroase în felul lor.

Și, din amintire în amintire, ajung la mitul cu bâlciul. Nu știți mitul cu bâlciul? Păi, treaba stă cam așa: când eram copil, cinșpe august descărcareera unul dintre cele mai tari momente ale anului. Se făceau pregătiri cu vreo săptămână-două înainte, se văruia casa, se făcea curățenie generală (am fost șefă peste geamuri, ani de zile, primind la schimb bani de buzunar și drept de petrecut seara, mai spre după 12, în bâlci). Acum, privind în retrospectivă, mama își scotea pârleala cu vârf și îndesat, dat fiind că două dintre camere aveau geamuri duble și unul dintre seturile de geamuri avea ochiuri mici, cu cercevele de lemn. Să tot freci ochiuri de geam, cântând în gura mare. Se făceau cozonaci (cam 7-8, la o tură de copt), proces însoțit inevitabil de meciul ”mama versus dracii de copii”, care primeau din start câte o bucată de rahat și o mână de miez de nucă, să își astâmpere pofta, dar care erau prinși cu mâinile înfipte în aluat (bun, dulce, crampe, yum yum) și în umplutura cu cacao și nucă. Nu mai știu dacă tartor eram eu sau frate-miu, dar știu că ne ieșea planul de fiecare dată și alergam chirăind când eram prinși și mustrați scurt, printre dinți, de săraca mama, care avea o mie și o sută de lucruri pe cap, plus doi draci mici de păzit. Se tăiau zburătoare numai bune de rumenit, se făceau sarmale, rasoluri (de alea cum trebuie, cu pojghiță de grăsime aurie, nu limpezi ca supele muntenești), salate cu limba răsucită (de boeuf, pardon) și alte asemenea, numai bune de pus la cale o indigestie urmată de 100% inerție, preț de câteva ore.

Venea cinșpele, ăi mari se bucurau de masa pusă, rudele venite și pileala implicită (deh, doar moldovenii se respectă, nicio masă festivă fără păhărel, pupături zgomotoase și sămânță de ceartă). Noi, piticaniile, așteptam cu ochii și urechile serile, pe 13, 14 și 15 august. Când se făcea întuneric, o tundeam în haite la bâlci și ajungeam acasă rupți de oboseală. Ieșirea oficială era pe 15 ziua, dar, în afara prostiilor dulci pe care insistam să le băgăm în noi (anumite obiceiuri proaste se perpetuează din generație în generație, fără doar și poate), ieșirea cu părinții era plictisitoare și agasantă. Eram îmbrăcați frumos, ne bătea soarele în cap, stăteam atârnați de mâna unuia dintre părinți și așteptam nerăbdători să scăpăm de momentele în care adulții se strângeau ciotcă și pălăvrăgeau minute în șir. Târgul se umplea ochi de lume, familii întregi ieșite la plimbare, copii de la oraș, veniți la bunici, pendulând în jurul celor bătrâni, cu ochii după câte o trăznaie, babele și moșii, adunați la bârfă, urmărit și radiografiat lumea.

Ziua era necesară și scorțoasă, dar seara, he he, seara era momentul magic, când, după rugăminți și promisiuni de bună purtare, eram lăsați ”liberi” să hălăduim, să ne holbăm la zecile de lumini și să ne dăm în lanțuri, schilift (pe umbrelele zburătoare scria ”sky lift”, dar schilift i s-a zis, schilift a rămas) și în mașinuțe care se lovesc, să căscăm gura la cei mari care se dădeau peste cap, în bărci, și nu cădeau niciodată. Eram așa de emoționați de momentul de libertate, încât nu reușeam, uneori, să ne bucurăm pe deplin. Ați văzut copii atât de bucuroși și de emoționați încât îi bușește plânsul? Cam așa de zăluzi eram noi, scăpați de acasă. Ca să nu mai zic ce imagine romanțată aveam în mintea mea de copil despre oamenii cu bâlciul. Mi se părea culmea aventurii să umbli cu lanțurile din loc în loc și să trăiești ca un nomad.

Am ajuns acasă şi de sânta Mărie, anul ăsta, pentru prima oară în muultă vreme. Am redescoperit un târg relativ gol, copii puțini, oameni și mai puțini, despre bâlci mi s-a zis cu dezamăgire că e o ”țigăneală, cu mici și bere”, iar lanțurile nu au mai venit (zice-se că, acum mulți ani, unii au zburat din lanț cu scaun cu tot, în lanul de porumb din vecinătate, la un moment dat). Atmosfera de sărbătoare nu prea mai există, cozonaci se cumpără de la patiseria nevestei fostului primar (a doua, despre care târgul a avut un milion de lucruri de zis – apropo de babele și moșii de mai sus – după care a realizat că nu are nevoie de nicio exorcizare și muncește pe rupte). Am văzut câteva grupuri micuțe, prin parcul de la blocuri (unde înainte era cel mai tare derdeluș pentru care am mâncat eu papară ierni la rând, că terminam orele la 2 și ajungeam acasă la 6, udă și înghețată). Fără festin, fără scorțoșenie și haine noi (hainele noi, de sfânta Mărie, sunt un must).

Am mai zis-o și altă dată și o zic din nou: când voi avea copii, va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că episoadele memorabile (augmentate de ochii mei de plod plin de imaginație) ale copilăriei mele nu vor fi și episoadele memorabile ale copilăriei lor și că va trebui să casc ochii și să ofer discret momente la care să se întoarcă adulți, când sunt sătui, presați și obosiți (vă zic altă dată povestea cu Moș Crăciun și cu iepurașul de Paște). Tocmai trece un tren.

P.S. Apropo de recreat momente memorabile ale copilăriei, am un prieten despre care, dacă nu l-aș cunoaște mai bine, aș crede că suferă de dedublare de personalitate. Când trece de plăcuța cu ”Farewell comuna X”, omul este un adult responsabil, cu o meserie responsabilă, solicitantă și sobră, până la coate. Când se întoarce acasă, în scurtele vacanțe, revarsă tone de energie în a fi copilăros, alintat și a-și croi tot soiul de aventuri care-i amintesc de cât de tare a fost copilăria lui, bătând geambura cu o gașcă mare și zbanghie (pe care o invidiam, pentru că nu locuiam pe aceeași stradă și mama nu mă lasa seara, că e periculos și tre să fiu în raza vizuală și ratam o groază de tâmpenii, la care aș fi vrut să iau parte).

 

Sursa foto: Huși.info

De-ale Facebook-ului. Fără pizmă, despre familia tradiţională şi Constituţia României

În genere, ignor cu eleganţă manifestările colorate de pe Facebook, un spaţiu care îmi furnizează material pentru zeci şi zeci de articole. Aş fi făcut acelaşi lucru şi de data asta, numai că am un cui şi nu îl pot scoate, decât dacă despic firul în patru, niţel.

Acum câteva zile, un prieten mi-a atras atenţia asupra unui material de pe Facebook, o notă semnată de Iulian Capsali, politicianul independent, care a candidat la alegerile europarlamentare, în numele lui Dumnezeu, adică fără o platformă electorală clară, ci mizând pe o mână de clişee religios-sentimentale (susţinute lacrimogen de figuri publice). Să ne înţelegem: candidatura presupune un plan de acţiune, care să demonstreze faptul că respectivul „catindat” are habar de mersul administrativ al lucrurilor şi de efectiva activitate a unui reprezentant al României, în Parlamentul European. Cu certitudine, „Votez bărbatul cu barbă” şi „Candidatul familiei româneşti” nu sunt argumente în sine, pentru alegerea unui reprezentant, la nivel european. Am căutat pe site-ul domnului Capsali materiale referitoare la planurile de acţiune, pentru situaţia în care ajunge în Parlamentul European. Am găsit doar texte irelevante pentru o campanie electorală şi mesaje religioase, amestecate cu invitaţii la intoleranţă (inclusiv religioasă).  Mai mult, ca moldoveancă dezrădăcinată şi replantată în Bucureşti, pot confirma că, într-o Moldovă marcată de sărăcie şi alcoolism, familia tradiţională a lui Iulian Capsali capătă nişte forme groteşti. Abuzuri, violenţă domestică, femei care nu au unde să fugă şi nu sunt protejate, mentalitate primitivă, de genul „îi mai dau una după ceafă, ştie ea de ce”, perpetuată din părinţi dezabuzaţi, în copii traumatizaţi, ce repetă tiparul comportamental, că doar e ruşinos, la noi, să te duci să îţi tratezi capul, doar nebunii se duc la psiholog.

Revenind, cum spuneam, pe Facebook, apare următoarea notă, pe care am citit-o cu gura căscată:

Sodomania

O mama purtatoare isi „doneaza” copilul imediat dupa nastere unui cuplu de homosexuali emotionati. Dumnezeu sa-i ajute 10407173_655321261222191_5005974509276818234_npruncului ca sa nu devina tarat pe viata, desi greu o sa-i fie, bietului nevinovat. Mama o sa-si ia banii, dar o sa regrete toata viata probabil, daca are inima.

Vreti ca aceasta imagine sa devina „normala” si in Romania? Daca nu, incepeti sa actionati. Este obligatoriu ca in Constitutia Romaniei sa fie stipulata Familia ca uniune intre un barbat si o femeie. Altfel, vor fi politicieni care isi vor vinde sufletul, asa cum au facut-o in PE si pana acum cand au votat rezolutii impotriva familiei naturale.

Sa nu fie!

Nici nu ştiu de unde să încep. Aş începe cu faptul că, atunci când, sub o formă sau alta, eşti formator de opinie (dumneata, individul, în genere), trebuie să te gândeşti de 100 de ori, înainte de a face afirmaţii publice şi de a da sentinţe apocaliptice (să păstrăm jargonul registrului de mai sus, zic). Publicul dumitale e divers, colorat, varii niveluri de educaţie şi înţelegere a lumii în care aceşti oameni trăiesc, iar o opinie astfel exprimată instigă la ură şi la manifestări la limita umanităţii.

Chestiunea mamei-surogat este destul de delicată, în principiu, indiferent de faptul că părinţii adoptivi sunt un cuplu heterosexual ori homosexual. Sunt curioasă dacă domnul Capsali are ceva de împărţit cu mamele-surogat care ajută cuplurile heterosexuale, care nu pot avea copii, dar, lăsând la o parte incertitudinea asta, sunt convinsă că afirmaţia de mai sus, cea legată de lipsa de inimă a unei mame-surogat, încalcă cu vârf şi îndesat prevederile Articolului 30, punctul (6), din Constituţia României: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În disputa referitoare la cuplurile homosexuale mi-e lehamite să intru. Ar urma o lungă şi obositoare diatribă despre toate ciudăţeniile pe care le acceptă Biserica, despre toate formele de discriminare promovate de sus-numita şi despre faptul că este aberant să te agăţi de subiecte „fierbinţi”, de dragul de a obţine popularitate, în rândul maselor, împroşcând fără argumente şi promovând propria imagine, pe pielea unor oameni ale căror vieţi sunt deja marcate de intoleranţa societăţii în care trăiesc.  E atât de simplu să judeci şi să te foloseşti de argumente religioase, în orice dezbatere umană, de dragul voturilor. E mult mai greu să priveşti chestiunea în mod raţional şi să încerci să îţi înţelegi aproapele (de iubit, nici nu mai poate fi vorba).

Constituţia României, Articolul 29, punctul (1): Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

Buun, spumeg eu în faţa calculatorului, întorc problema pe toate părţile şi ajung la concluzia că materialul ăsta nu are ce căuta pe Facebook, public. Mă apuc de raportat, în mod conştiincios, anunţ Facebook-ul că avem de-a face cu oleacă de „hate speech” (instigare la ură, să îi zicem) şi aştept rezultatele, mândră că am luat atitudine, într-o chestiune în care se încalcă drepturile omului. Nu mică mi-a fost surpriza să primesc acest răspuns: „We reviewed your report of Iulian Capsali’s photo. Thank you for taking the time to report something that you feel may violate our Community Standards. Reports like yours are an important part of making Facebook a safe and welcoming environment. We reviewed the photo you reported for containing hate speech or symbols and found it doesn’t violate our Community Standards.” Cu alte cuvinte, ne-am uitat, am cercetat şi nu ni se pare nimic greşit, aici. Omul joacă după reguli. Acum, stau şi eu şi mă întreb: cum funcţionează treaba asta cu regulile de bună purtare pe Facebook? Nu se aplică aceleaşi principii peste tot? Ori, pentru Europa de Est, se aplică alt set de valori? Cine o şti cum stau lucrurile cu situaţiile pe care Facebook le consideră a fi inadecvate să mă lumineze şi pe mine. Aaaa, în mod ironic, acelaşi Facebook lejer şi relaxat, a devenit brusc pudibond, când am vrut să comentez pe marginea reclamei ultrarepetate şi atât de slabe, la Sentimente.ro, moment în care mi-a blocat temporar accesul. Ruşine mie, fiinţă depravată, critică şi etern nemulţumită.

Între timp, mă întorc la ale mele, întru spiritul muncii, pe lanul corporativ, şi al plăţii dărilor către stat, cu marea speranţă că nu voi mai vedea pe buletinele de vot oameni ca Iulian Capsali, Mircea Diaconu (???) şi Maria Grapini. Dar, deh, speranţa moare ultima (respectând registrul clişeelor aruncate la grămadă, pentru un popor flămând de dramele altora, scandal, cutume şi capra din curtea vecinului). Vorba unui coleg, nu contează că a mea are râie, trage să moară şi e vai de capul ei. A vecinului să crape, zic.

Pentru cârcotaşi şi cei hotărâţi să facă cu materialul meu ce am făcut eu cu nota politicianului religios, citiţi cu atenţie ce am scris, am argumentat şi nu am aruncat insulte inutile. Conform Articolului 30, punctul 1, din Constituţia României, am dreptul de a-mi exprima opiniile, iar acest drept este inviolabil.

„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

 Aşa să ne ajute Constituţia, zic.

Provincia înfierbântă Bucureştiul, în La Historia: Spovedaniile unei videochatiste

În primul rând, nu am mai scris de ceva vreme aici și am realizat că Acoladele sunt un fel de loc de spovedanie26 aprilie, unde povestesc cu patos, când sunt încântată la culme sau când mă înfurie rău lucruri pe care, cel puțin aparent, nu le pot schimba. Ar fi cazul să remediez situația și să îmi schimb obiceiurile de scris, dar am într-adevăr ceva interesant de povestit. Că veni vorba de spovedanie, trebuie să vă povestesc despre ”Spovedania  unei videochatiste”, poate vă conving să dați un telefon, după ce terminați cafeaua, să rezervați în Pod, La Historia, locuri confortabile pentru diseară.

Pe Alina Neagu o cunosc de când era mică, o știu cam de pe vremea când mamele noastre ne trimiteau la grădiniță în zilele umede și reci de noiembrie, cu pulover peste salopetă (să te ferească ăl de sus să te taie niscaiva nevoi) și căciulile de focă (alea cu gât cu tot, ca un ciorap de lână). Am cântat împreună, am mers la școală împreună și ne-am făcut tot soiul de planuri (am trecut prin cel puțin 4 profesiuni de vis, una mai fantezistă decât cealaltă, până am ajuns să traduc și cutiile de șampon și poezie modernă și să scriu pentru moftul propriu).

Pe Alina Neagu, actrița matură și antrenată, intensă și pasionată, am văzut acum două săptămâni în La Scena, cu un one-woman Alina Neagushow dificil, Spovedania unei videochatiste, piesă scrisă de Vali Bolat și regizată de Valentin Braniște. Mi-a crescut inima de bucurie când am văzut că actrița și-a luat inima în dinți și a adus în București un spectacol riscant, cu miză destul de ridicată (de obicei, pe Alina nu o puteți vedea pentru că e bine pitită în spatele păpușilor, la Teatrul Bacovia din Bacău). Primele 5 minute au fost un pic dificile, pentru că nu reușeam să mă desprind de imaginile copilăriei, întipărite în memorie și imposibil de asociat cu personajul expansiv de pe mica scenă din … La Scena. Apoi, a urmat nebunia. ”Spovedania unei videochatiste” este rețeta aproape perfectă a unei tragicomedii memorabile. Cu un astfel de text și o presiune atât de mare, aceea de a fi nevoit să domini scena fără niciun suport, m-am temut că spectacolul va fi lipsit de coerență, dar energia Alinei și intensitatea cu care își joacă rolul sunt esențiale pentru un spectacol dinamic.

”Spovedania unei videochatiste” este genul de spectacol care amuză, intrigă și enervează la culme, o bună imagine a lumii moderne în care, deși comunicarea își schimbă fața, păcatele rămân aceleași. Povestea tinerei absolvente de facultate care, în lipsa unei opțiuni viabile, ajunge să lucreze într-un videochat, este una dintre legendele urbane postdecembriste intens date mai departe, povestea pe care ați auzit-o de la un prieten al unui prieten, care știe o tipă care stătea în Grozăvești și învăța bine, ca și legenda urbană a unui prieten care cunoaște un prieten care știa niște arabi care vindeau orice în Regie și multe altele asemenea.

Mă mândresc de nu îmi mai încap în piele când văd că provincia și, mai ales, provincia mea vine în București cu un astfel de spectacol cu potențial și, adoptând un ton cât pot de moderat, vă recomand cu drag să mergeți diseară în Pod, La Historia, să vedeți Spovedania unei videochatiste, un spectacol colțuros și amuzant, psihedelic și colorat, definitely an acquired taste and definitely a show to remember.

Detalii, aici.