Iarna nu-i ca vara, iar Pattison nu-i ca DiCaprio, nici mort

Mor de plăcere să merg la cinematograf. Mă împresoară sunetul, mă fură imaginea (ori somnul, dacă filmul e prost), comentez în maximă surdină şi nu îmi vine să mă duc până la bucătărie, să fumez o ţigară (aşa cum mai fac acasă, dacă există timpi morţi). Am tot soiul de pofte şi plăceri când e vorba de cinema, o parte amintindu-mi de copilărie, când mama mergea cu mine la film, de câte ori nimeream în Bacău (’91, Tăcerea mieilor, genial!)

Anyhow, duminică pe seară, Afi Palace, viermuială, lene şi poftă de film. Ce să vedem, ce să vedem… The Artist nu a apărut încă şi abia aştept să mi se confirme una dintre teorii: ori a înnebunit Hollywood-ul, ori francezii au trântit una bună, să fie ţinuţi minte (acoperire pentru toată paleta de păreri, that is soo European of me :D). Pe la cinci şi ceva, am avut de ales între Bel Ami şi (ecranizarea unui roman cu notorietate, dar cu vampirul Pattison în distribuţie) şi This Means War (dacă nu pentru film, măcar pentru Reese Witherspoon).  Câştigă Bel Ami, pentru roman, Uma Thurman şi Christina Ricci. Pierdem 2 ore din viaţa noastră. Nu le vom mai vedea înapoi, niciodată!!!

I-am zis redutabilei mele partenere de comentarii cinematografice că am o urmă de speranţă: poate, poate, Pattison e un fel de DiCaprio: un prim rol siropos şi ieftin, dar cu priză la adolescente înfierbântate, pentru început, apoi creşte cu timpul, rol după rol. Aşa am sperat, dar, Doamneee, jur că în prima jumătate a filmului am crezut amândouă (eu şi partenera mea de sarcasm cinematografic) că Robert Pattison e vampir şi că va suge sângele vreuneia dintre tinere tembele, pardon, rebele din Bel Ami. Aceeaşi privire de tip Zoolander (remember?) şi o partitură de toată jena.  Replici slabe, folosite prost, o constantă mutră de raton lipit de bara din faţă, superb, ce să mai! De cadrele proaste şi ciudate (a la Gulliver în ţara uriaşilor, cu pori şi prim-plan ciudat) nu mai pomenesc. Am văzut şi o Uma Thurman uşor tumefiată, astmatică şi fadă, dar şi un scenariu prost-prost. Noroc cu micuţa Ricci, care salvează ziua cu eleganţă, oriunde apare. În rest, pauzele între replici, în cadrul unui dialog, îţi cam dădeau timp să dai o fugă până la chioşc, după ţigări şi să pui şi de o cafea. Stânjenitor.

Dacă vreţi într-adevăr să petreceţi câteva ore la cinematograf, încercaţi mai curând Midnight in Paris (recomandat de cealaltă parte semnificativă 😀 :D) sau, cu mare plăcere, The Help (fiecare secundă e un deliciu, lăsând la o parte mult vehiculatele erori tehnico-istorice din film).

Enjoy, or not…

A.

Publicitate