Traducătoare cu experienţă. Semnează contract cu o editură oarecum de nişă, traduce text literar, cu simţ de răspundere, predă romanul la timp. Din acest moment, începe lupta pentru banii care i se cuvin. Discuţii telefonice, mail-uri, zăhărel, zăhărel, zăhărel. Acţiunea începe undeva, prin 2009, şi continuă. Traducătoarea este hotărâtă să dea în judecată editura. Suma nu e mare, dar este o chestiune de principiu.
Traducătoare cu experienţă. Semnează contract cu o editură mare, cu ştaif, traduce text literar, cu simţ de răspundere. Valoarea totală: aproximativ 100 de milioane de lei vechi. Predă textele la timp, cu profesionalism. Urmează scenariul de mai sus, cu tot cu atitudinea dubioasă a clientului, de tipul „ţi-am făcut o onoare că ţi-am oferit ocazia să lucrezi cu noi”. Cum se zice? A, da: dă bine la CV. Traducătoarea este hotărâtă să dea editura în judecată. A obosit să fie dusă de nas.
Traducerea de text literar este cel mai prost plătită ramură a activităţii de traducere şi, îmi permit să spun, cea mai dificilă. Un traducător de text specializat, cu experienţa corespunzătoare şi glosarele potrivite, poate traduce text cu acurateţe şi, mai ales, cu viteză. Pentru un traducător de text literar, fiecare pagină e ca un puzzle, implică riscul interpretării eronate, al abordării subiective, al pasului greşit, pe marginea registrului adecvat. O pagină de text literar costă, cu aproximaţie, 7-9 lei. O pagină de text specializat poate costa triplu. În ţările europene dinspre apus şi în State, un traducător de text literar trăieşte din 2 – 3 cărţi traduse pe an. În România, un traducător de text literar plăteşte cam o rată cu o carte tradusă.
Traducătoare cu experienţă. Semnează contract cu o companie privată, rotundă şi pufoasă. Traduce cu spor broşuri peste broşuri, din română în engleză. Din exces de zel, scutură şi perie şi versiunea în limba română, presărată de noua limbă de lemn: limba română de corporaţie – versiunea inutil anglicizată (nu ne concentrăm asupra unui aspect, ci ne focusăm etc.) Trăieşte cu speranţa că o astfel de comandă, executată exemplar şi livrată la timp, cu profesionalism, îi aduce o colaborare lucrativă. Termenul de încasare a facturii este depăşit considerabil şi, în momentul în care traducătoarea întreabă, cu respect (nu-i aşa?), compania ce se întâmplă cu banii ei, răspunsul este năucitor: considerăm că traducerea dumneavoastră nu sună suficient de englezeşte. Consternată, traducătoarea solicită traducerile corectate, pentru a se lămuri. Descoperă cu stupoare că, de fapt, corecturile sunt nişte bărbi: terminologie corectă, înlocuită în mod barbar cu forme grosolan de incorecte (break – pauză (termenul din limba-sursă) este înlocuit cu brake – frână şi alte asemenea aberaţii). Într-un final, după negocieri şi discuţii inutile, cu o întârziere de mai bine de o lună, traducătoarea respectivă primeşte jumătate din suma stabilită. Ar putea da în judecată compania respectivă, dar asta i-ar mânca puţinele resurse, îngrozitor de mult timp, fără certitudinea izbândei – legislaţia română nu e un teren propice pentru astfel de conflicte.
Cele trei exemple de mai sus provin din trei surse diferite. Mai am, dacă vreţi.
Traducătoare cu experienţă. Primeşte un telefon din partea unei case de avocatură, care îi face o ofertă „irezistibilă:” funcţia de secretară/traducător. „- Ce presupune această funcţie?” întreabă traducătoarea, muşcându-şi buza să nu îi scape o neaoşă sudalmă. „-Păi, răspundeţi la telefon, mail, vă ocupaţi de protocol (cafeaua de dimineaţă, paharele spălate etc.) şi faceţi şi traduceri” În continuare cu calm, sus-numita răspunde: „Dacă aveţi nevoie de un traducător profesionist, vă pot furniza aceste servicii, cu plata per pagină tradusă” Replica vine sec: „Ne pare rău, nu corespundeţi cerinţelor noastre”.
Nu vreau să emigrez. Nu pot schimba sistemul de una singură, dar vreau să am ocazia de a profesa cum se cuvine. E incredibil de obositor şi de frustrant să ai constant senzaţia că eşti tras pe sfoară.
I rest my case.
A.
Banciu scrie 