De ce îmi place Coca Zaboloteanu

Acum câţiva ani de zile, am descoperit pe unul dintre site-urile cu trafic mare, articole puţine şi produse la care mi se scurgeau ochii, o pereche de pantofi fără cusur: cusătură şi croi impecabile, un albastru electrizant, tocul elegant şi delicat (aducându-mi aminte de graţia cu care Marilyn Monroe plutea în rochii vaporoase şi pantofi şic).  Autorul acestor bijuterii: Coca Zaboloteanu.

Pantofii albaştri sunt în dulapul meu acum şi, odată cu ei, au apărut pofta şi gustul pentru lucrurile inedite, pe care nu le găsesc înşirate unul după celălalt pe rafturile magazinelor (eventual, aduse cu sacul din Dragonul Roşu).  Le-am descoperit pe Coca Zaboloteanu şi Mihaela Glăvan, pe Maria Lucia Hohan şi alţi creatori tineri, în stare să scoată culoarea la lumină şi bunul gust la iveală.

Acum, revenind, îmi place Coca Zaboloteanu pentru că, deşi a urmat o facultate care ar fi dus-o pe alt traseu, asta nu a împiedicat-o să îşi transforme pasiunea într-o opţiune validă de viaţă. E implicată în munca sa până peste cap şi fiecare lucru înseamnă migală, atenţie, grijă, detalii şi finisaje. Am fost aseară la atelierul Cocăi Zaboloteanu, împreună cu o prietenă, pe la 7, iar creatoarea ai cărei pantofi se plimbă la prezentări de modă, în picioare celebre, în picioare de femei încântate de culoare şi de formă şi stil, ne-a întâmpinat cu urma unui zâmbet pe faţă, după o zi de muncă. Atelierul, o serie de încăperi cu parchet de lemn vechi, cu aroma specifică, este amplasat într-un subsol de pe strada Staicovici (lângă Opera Center). Atmosfera e primitoare, încăperea e plină de pantofi coloraţi, modele peste modele, cu fundiţe sau fără, piele întoarsă sau lucioasă, nebunie de tocuri.

Oftam cu pantofii în mână, ca un plod alintat, într-un magazin de jucării, admirând fiecare pantof în parte. Dintre creatorii români de pantofi, Coca Zaboloteanu este cea mai înclinată spre joc şi joacă, modelele sunt vesele şi vii, fără a le lipsi eleganţa. Unicitatea şi originalitatea sunt două motive esenţiale pentru care merită să aruncaţi un ochi peste colecţiile sale şi să vă gândiţi cu plăcere la accesorii, combinaţii de culoare şi de texturi. Esenţa e întotdeauna în detalii. Întodeauna. Vestimentaţia este precum muzica: e întotdeauna nevoie de notele potrivite pentru a obţine armonia perfectă.

Coca e foarte tare pentru că pantofii pe care îi creează sunt pantofi pe care îi recunosc pe stradă, stilul ei fiind inconfundabil, pentru că este unul dintre oamenii tineri pe care îi respect pentru pasiunea cu care muncesc. Şi mai e o chestie care mi s-a părut genială: Coca Zaboloteanu nu vrea să emigreze. Munceşte aici, trăieşte aici, savurează fiecare clipă iar rezultatul sunt bijuterii de piele, lucrate cu grijă. A venit vorba despre asta într-o discuţie despre, bineînţeles, pantofi şi aveam un zâmbet până la urechi, de încântare când am auzit asta. Din punctul meu de vedere, are talent cu carul şi ar putea face la fel de bine ce face aici, în orice loc din lume, dar alege să rămână aici şi să bucure maniace ca mine, încântate de frumosul  din orice.

Cu alte cuvinte, declar oficial că pantofii sunt o formă de artă în sine şi că îmi scot pălăria în faţa oamenilor pasionaţi, care transformă munca în plăcere

A.

Lecţie de rafinament literar

Am zis că încep să strâng vechile mâzgăleli şi să le pun bine. Recomandarea de mai jos a fost făcută prietenilor mei virtuali (Facebook) acum mai bine de un an:

Muriel Barbery. Eleganţa ariciului. (Nemira 2009).

Prima carte pe care am îndrăznit, cel puţin până acum, să o recomand fără a fi terminat-o. Am râs, am plâns (exagerez de dragul discuţiei, evident), am exclamat în gura mare pe stradă, în metrou sau în cadă, citind-o. Îmi vine să fac tot soiul de comparaţii triviale de care încerc să mă feresc (de tipul celor gastronomice, uşor nepotrivite contextului). M-am bucurat de poveştile spuse în paralel de o portăreasă de 54 de ani, al cărei intelect şi a cărei cultură (ştiu, e un clişeu toată fraza de mai sus, dar spun vorbe care s-au mai spus şi încerc, jur că încerc, să rup bariera pe care intelectualii ori consumatorii ca mine o tot ridică, rutinând minunile astea de cuvinte), ce spuneam? A, da. Portăreasa de 54 de ani care, pur şi simplu, nu e ce pare a fi. Şi puştoaica aparţinând clasei privilegiate (a bogaţilor snobi și absorbiți de universul îngust al prosperității lor), puştoaică înzestrată cu o inteligenţă fascinantă şi un teribilism preadolescentin pe măsură. Am de toate până acum, un potpuriu fenomenal, literatură, filosofie, psihologie, amuzament, fărâma de depresie care chinuie orice fiinţă înzestrată cu abilitatea de a judeca dincolo de măruntele chestiuni cotidiene. Glumele sunt de o subtilitate genială, mai ales în contextul în care fiecare dintre cele două personaje e blocat într-o lume căreia nu îi aparține, trecând peste inconveniente cu umor (presărat pe ici, pe colo cu sarcasm).
Bun, trebuie să trag o concluzie. „Eleganţa ariciului” e romanul captivant pe care nu îl laşi din mână, mort de curiozitate să afli ce i-a trecut autoarei prin cap şi ce are de gând să scoată din personajele sale. Nici eu nu ştiu. Şi nici nu vă voi spune când aflu. Vă voi da în schimb ceva: un pasaj pe care îl iubesc cu toată inima mea pentru că rezumă lupta mea cu morile de vânt – încercarea de a păstra limba pură de dragul limbii, în acest context înfiorător în care progresul tehnic duce la percepţia limbii ca fiind nu un organism viu şi fascinant, ci un instrument „user-generated”:
„Să le spui unor adolescenţi care ştiu deja să vorbească şi să scrie că gramatica la asta serveşte, e ca şi cum i-ai spune cuiva că trebuie să citească o istorie a closetelor de-a lungul secolelor pentru a şti să facă bine pipi şi caca. E lipsit de sens! Măcar de ne-ar fi demonstrat , cu exemple, că e necesar să cunoşti o serie de lucruri despre limbă ca s-o foloseşti bine, mă rog, de ce nu, e un prealabil. Depildă, că a şti să conjugi un verb la toate timpurile te fereşte de-a face greşeli grave care să te facă de râs în faţa lumii la o cină mondenă („Aş fi venit mai devreme, dar greşisem drumul). Sau că, pentru a scrie o invitaţie în regulă la o mică serată la palatul Versailles, este foarte folositor să cunoşti regula acordului adjectivului calitativ epitet: te scuteşte de ceva de gen „Dragi prieteni, vreţi să veniţi la Versailles astă-seară? Aş fi deosebit de încântat. Marchiza de Grand-Fernet.” Dar dacă doamna Maigre crede că doar la asta serveşte gramatica… S-a ştiut să se rostească şi să se conjuge un verb înainte de a se şti că e verb. Iar dacă ştiinţa poate s-ajute, nu cred totuşi că asta e decisiv. Eu cred că gramatica este o cale de acces la frumuseţe. Când vorbeşti, când citeşti sau când scrii, simţi dacă ai compus o frază frumoasă sau dacă eşti eşti pe cale să citeşti una. Eşti capabil să recunoşti o topică frumoasă sau un stil elegant. Dar când faci gramatică, ai acces la o altă dimensiune a frumuseţii limbii. A face gramatică înseamnă a decortica limba, a examina cum este ea făcută, a o vedea goală-goluţă, într-un fel. …” Puştoaica e responsabilă pentru acest comentariu atât de simplu şi de fascinant. Rămâne să citiţi cartea pentru a afla mai multe despre contextul în care a fost făcut, despre punctele comune între cele două personaje (unele subtile, altele evidente), despre Ana Karenina, motanul Leo şi domnul Ozu, haiku şi ceaiul de iasomie. Traducerea este elegantă și se simte ”mâna” unui traducător pasionat.

Lectură plăcută!