De-ale Facebook-ului. Fără pizmă, despre familia tradiţională şi Constituţia României

În genere, ignor cu eleganţă manifestările colorate de pe Facebook, un spaţiu care îmi furnizează material pentru zeci şi zeci de articole. Aş fi făcut acelaşi lucru şi de data asta, numai că am un cui şi nu îl pot scoate, decât dacă despic firul în patru, niţel.

Acum câteva zile, un prieten mi-a atras atenţia asupra unui material de pe Facebook, o notă semnată de Iulian Capsali, politicianul independent, care a candidat la alegerile europarlamentare, în numele lui Dumnezeu, adică fără o platformă electorală clară, ci mizând pe o mână de clişee religios-sentimentale (susţinute lacrimogen de figuri publice). Să ne înţelegem: candidatura presupune un plan de acţiune, care să demonstreze faptul că respectivul „catindat” are habar de mersul administrativ al lucrurilor şi de efectiva activitate a unui reprezentant al României, în Parlamentul European. Cu certitudine, „Votez bărbatul cu barbă” şi „Candidatul familiei româneşti” nu sunt argumente în sine, pentru alegerea unui reprezentant, la nivel european. Am căutat pe site-ul domnului Capsali materiale referitoare la planurile de acţiune, pentru situaţia în care ajunge în Parlamentul European. Am găsit doar texte irelevante pentru o campanie electorală şi mesaje religioase, amestecate cu invitaţii la intoleranţă (inclusiv religioasă).  Mai mult, ca moldoveancă dezrădăcinată şi replantată în Bucureşti, pot confirma că, într-o Moldovă marcată de sărăcie şi alcoolism, familia tradiţională a lui Iulian Capsali capătă nişte forme groteşti. Abuzuri, violenţă domestică, femei care nu au unde să fugă şi nu sunt protejate, mentalitate primitivă, de genul „îi mai dau una după ceafă, ştie ea de ce”, perpetuată din părinţi dezabuzaţi, în copii traumatizaţi, ce repetă tiparul comportamental, că doar e ruşinos, la noi, să te duci să îţi tratezi capul, doar nebunii se duc la psiholog.

Revenind, cum spuneam, pe Facebook, apare următoarea notă, pe care am citit-o cu gura căscată:

Sodomania

O mama purtatoare isi „doneaza” copilul imediat dupa nastere unui cuplu de homosexuali emotionati. Dumnezeu sa-i ajute 10407173_655321261222191_5005974509276818234_npruncului ca sa nu devina tarat pe viata, desi greu o sa-i fie, bietului nevinovat. Mama o sa-si ia banii, dar o sa regrete toata viata probabil, daca are inima.

Vreti ca aceasta imagine sa devina „normala” si in Romania? Daca nu, incepeti sa actionati. Este obligatoriu ca in Constitutia Romaniei sa fie stipulata Familia ca uniune intre un barbat si o femeie. Altfel, vor fi politicieni care isi vor vinde sufletul, asa cum au facut-o in PE si pana acum cand au votat rezolutii impotriva familiei naturale.

Sa nu fie!

Nici nu ştiu de unde să încep. Aş începe cu faptul că, atunci când, sub o formă sau alta, eşti formator de opinie (dumneata, individul, în genere), trebuie să te gândeşti de 100 de ori, înainte de a face afirmaţii publice şi de a da sentinţe apocaliptice (să păstrăm jargonul registrului de mai sus, zic). Publicul dumitale e divers, colorat, varii niveluri de educaţie şi înţelegere a lumii în care aceşti oameni trăiesc, iar o opinie astfel exprimată instigă la ură şi la manifestări la limita umanităţii.

Chestiunea mamei-surogat este destul de delicată, în principiu, indiferent de faptul că părinţii adoptivi sunt un cuplu heterosexual ori homosexual. Sunt curioasă dacă domnul Capsali are ceva de împărţit cu mamele-surogat care ajută cuplurile heterosexuale, care nu pot avea copii, dar, lăsând la o parte incertitudinea asta, sunt convinsă că afirmaţia de mai sus, cea legată de lipsa de inimă a unei mame-surogat, încalcă cu vârf şi îndesat prevederile Articolului 30, punctul (6), din Constituţia României: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În disputa referitoare la cuplurile homosexuale mi-e lehamite să intru. Ar urma o lungă şi obositoare diatribă despre toate ciudăţeniile pe care le acceptă Biserica, despre toate formele de discriminare promovate de sus-numita şi despre faptul că este aberant să te agăţi de subiecte „fierbinţi”, de dragul de a obţine popularitate, în rândul maselor, împroşcând fără argumente şi promovând propria imagine, pe pielea unor oameni ale căror vieţi sunt deja marcate de intoleranţa societăţii în care trăiesc.  E atât de simplu să judeci şi să te foloseşti de argumente religioase, în orice dezbatere umană, de dragul voturilor. E mult mai greu să priveşti chestiunea în mod raţional şi să încerci să îţi înţelegi aproapele (de iubit, nici nu mai poate fi vorba).

Constituţia României, Articolul 29, punctul (1): Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

Buun, spumeg eu în faţa calculatorului, întorc problema pe toate părţile şi ajung la concluzia că materialul ăsta nu are ce căuta pe Facebook, public. Mă apuc de raportat, în mod conştiincios, anunţ Facebook-ul că avem de-a face cu oleacă de „hate speech” (instigare la ură, să îi zicem) şi aştept rezultatele, mândră că am luat atitudine, într-o chestiune în care se încalcă drepturile omului. Nu mică mi-a fost surpriza să primesc acest răspuns: „We reviewed your report of Iulian Capsali’s photo. Thank you for taking the time to report something that you feel may violate our Community Standards. Reports like yours are an important part of making Facebook a safe and welcoming environment. We reviewed the photo you reported for containing hate speech or symbols and found it doesn’t violate our Community Standards.” Cu alte cuvinte, ne-am uitat, am cercetat şi nu ni se pare nimic greşit, aici. Omul joacă după reguli. Acum, stau şi eu şi mă întreb: cum funcţionează treaba asta cu regulile de bună purtare pe Facebook? Nu se aplică aceleaşi principii peste tot? Ori, pentru Europa de Est, se aplică alt set de valori? Cine o şti cum stau lucrurile cu situaţiile pe care Facebook le consideră a fi inadecvate să mă lumineze şi pe mine. Aaaa, în mod ironic, acelaşi Facebook lejer şi relaxat, a devenit brusc pudibond, când am vrut să comentez pe marginea reclamei ultrarepetate şi atât de slabe, la Sentimente.ro, moment în care mi-a blocat temporar accesul. Ruşine mie, fiinţă depravată, critică şi etern nemulţumită.

Între timp, mă întorc la ale mele, întru spiritul muncii, pe lanul corporativ, şi al plăţii dărilor către stat, cu marea speranţă că nu voi mai vedea pe buletinele de vot oameni ca Iulian Capsali, Mircea Diaconu (???) şi Maria Grapini. Dar, deh, speranţa moare ultima (respectând registrul clişeelor aruncate la grămadă, pentru un popor flămând de dramele altora, scandal, cutume şi capra din curtea vecinului). Vorba unui coleg, nu contează că a mea are râie, trage să moară şi e vai de capul ei. A vecinului să crape, zic.

Pentru cârcotaşi şi cei hotărâţi să facă cu materialul meu ce am făcut eu cu nota politicianului religios, citiţi cu atenţie ce am scris, am argumentat şi nu am aruncat insulte inutile. Conform Articolului 30, punctul 1, din Constituţia României, am dreptul de a-mi exprima opiniile, iar acest drept este inviolabil.

„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

 Aşa să ne ajute Constituţia, zic.

Publicitate

Facebook: Trei cruci, maică, și un check-in pe platforma socială a secolului

Am inerția mare. Nu e un lucru cu care să mă laud sau de care să mă plâng, ci un simplu fapt. Facebook are 10 ani, eu mi-am făcut cont abia pe 9 iulie 2008, după o ieșire din țară (printre primele, între timp am prins gust și cheltui cu încăpățânare banii de mobilă de bucătărie pe o escapadă aiurea, în fiecare an – scuze, mama).  În acest interval, s-au întâmplat o mie de lucruri, prin curţi proprii şi pe afară: mersul lumii, regimuri politice, mișcări sociale, modă, mofturi, crize și miracole. Facebook le-a găzduit răbdător pe toate și și-a luat partea leului – ne-a legat iremediabil de check-in, what’s on your mind, feeling…, like and share, cu tot cu promoţiile, aplicaţiile invazive şi sugestiile suspecte, de pagini şi păginuţe inutile.

Iubit sau nu, dezbătut şi criticat din toate direcţiile, fără doar şi poate, Facebook este un fenomen social remarcabil. Mai dichisit decât precedesorul său sărăcios, Hi5, Facebook şi-a câştigat treptat poziţia de martor omniprezent al tuturor momentelor relevante, individuale sau globale, substituind cu brio un braţ de forme de comunicare tradiţionale – jurnalul, scrisoarea, telegrama, ba aş îndrăzni să spun că şi presa şi-a cam luat bobârnace de la platforma socială, pe care informaţiile „la cald” circulă cu o viteză uluitoare. Cel mai apropiat exemplu care îmi vine în minte este cel al protestelor din toamnă, moment în care televiziunile au cam sfeclit-o, iar informaţiile necizelate şi (esențial!) necenzurate, transmise pe loc, cu tot cu doza de dramatism venită la pachet cu impulsurile de moment, au împânzit paginile de Facebook. Plus faptul că funcționează ca un instrument de filtrare a informațiilor cu care vrei să intri în contact, când deschizi ochii, dimineața. Niciun formator de opinie decent, indiferent din ce domeniu, nu este lipsit de o pagină de Facebook și de opțiunea ”like & share”, pentru cine are chef și poftă să ia o opinie și să o dea mai departe. Mai eficient decât statusul de mess, mass mail sau împrumutatul offline al cărților, revistelor și ziarelor. Mai ieftin decât un apel telefonic, într-o lume wifi.

O fi bine? O fi rău? Lista de pro şi contra e lungă cât o zi de post. Detractorii ar putea invoca răsdiscutatul subiect al supraexpunerii1554499_10203003218865722_2114155552_n vieții private. De la copii, căței, mâncare și haine noi, până la gusturi personale, alegeri de viață (vezi cele 9 opțiuni de bifat, când e vorba de starea civilă și iubirea biblică față de aproapele) și opțiuni religioase, politice, spirituale, Facebook oferă fiecărui individ spațiu de manifestare și încă un lucru esențial, detaliul care schimbă regulile sociale ale jocului: un public virtual fidel, selectabil, organizabil și eliminabil. Plus o singură opțiune de expresie a acordului: sfântul like. Nu pot decât să îmi scot pălăria în faţa creatorilor săi, care, în ciuda discuţiilor vechi de când e Facebook-ul, au refuzat să introducă butonul dislike, atât de politically incorrect, negativist şi degrabă de sânge vărsătoriu. Facebook e politicos, prietenos şi primitor, atent cu utilizatorii săi, dar şi generator de dependenţe puerile pe alocuri (să arunce piatra cine nu a picat măcar o dată în capcana unui joculeţ ridicol, atractiv şi consumator de timpi aparent morţi, dar pe care i-am fi putut folosi pentru lucruri ceva mai … isteţe), de dorinţa constantă de a primi confirmări cantitative, sub formă de like-uri şi comentarii, şi de dorinţa de a fi mereu prezent, de a spune ceva constant: unde eşti, cu cine eşti, ce se întâmplă acolo, cât de bine/rău/memorabil/iritant/adorabil/nemaivăzut e (aş vrea, din curiozitate, să număr Turnurile din Pisa din albumele urcate pe Facebook, la nivel global, cam câte milioane or fi?). Asta face Facebook mai bine decât orice platformă de socializare de până acum: oferă utilizatorilor spaţiul perfect unde se pot simţi constant prezenţi, relevanţi, urmăriţi şi importanţi. E bine să fii relevant şi prezent, e rău când uiţi că relevanţa şi prezenţa se bazează pe fondul fără de care forma este o cochilie goală. Într-un context complet separat, Titu Maiorescu susţinea de simplu şi elegant (citat probabil de vreo câteva sute de ori, pe Facebook): „forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. ” Contextul pomenit era cel al sistemului de învăţământ, iar Facebook-ul, deşi un canal util şi utilizabil, nu respectă întru totul definiţia unui mijloc puternic de cultură. Principiul, pe de altă parte, este esenţialmente acelaşi.

207876_1022869296293_5351_nA alege o tabără ori alta, pe cea a celor care se prefac că Facebook e un fel de ‘ptiu, Necuratule, aşa cum era televizorul cu vreo 80 de ani în urmă (apropo, prima transmisie televizată, în SUA, unde industria audiovizualului este un fel de Dumnezeu al televiziunilor din toată lumea, a avut loc pe 2 iulie 1928), ori pe cea a dependenţilor care l-au transformat într-un cult şi nu se pot spăla pe dinţi fără acordul publicului nu e o idee taman înţeleaptă. Ca în mai toate crizele şi tendinţele înnebunitoare ale istoriei umanităţii, adevărul este undeva la mijloc, în opţiunea de a trata Facebook aşa cum merită, ca pe un instrument isteţ (uneori cam prea isteţ) de comunicare, promovare şi publicitate, ca pe un motor de căutare (de când aştept momentul în care pot să dau search pe Facebook după informaţii, nu doar după oameni şi pagini) şi librărie uriaşă de informaţii din toate zonele posibile şi imposibile. E tentant pentru oricine să îşi facă de cap şi să îşi testeze limitele intimităţii pe Facebook (unii le testează şi pe cele ale gramaticii limbii române, dar discuţia despre păcatele pălăvrăgelii online rămâne pe altă dată). În continuare, Facebook este cea mai sigură formă de expunere personală, comparativ cu altele mai mult sau mai puţin legale sau decente. Citisem undeva că în fotografiile de profil de pe Facebook, suntem cu 30% mai sexy decât în viața reală (random, I know). În mare, aceeași regulă se aplică și cu viețile de pe Facebook, care sunt, uneori, cu vreo 30% mai interesante sau măcar mai colorate, decât viața reală. Pentru că FB ne îngăduie să ne „cosmetizăm” vieţile și ne tolerează orgoliile mai mari ori mai mici.

Dacă în 10 ani, Facebook s-a maturizat și ne-a învățat gusturile și parolele, zic că ar cam fi cazul să ne fi maturizat și noi, utilizatorii frecvenți, dependenții, stalker-ii, voyeurii și troll-ii (neasimilat în limba română, arată ca naiba, dar îl pot articula doar așa) și să ne tratăm jucăria cu ceva mai multă grijă și discernământ. Nu de alta, dar ajungem fix ca în bancul cu cei doi programatori: ”-Nene, ninge.” ”-Bagă link.”

Hai, la mulți ani, nene Facebook! Salvează lumea, când poți, și las-o mai moale cu sugestiile de aplicații și site-uri de reduceri, că ne supărăm și nu e bine.

A.

P.s. Foto 2 e prima fotografie încărcată solo pe pagina mea de FB, în 2008, cu următorul comentariu: ”Evident, nu m-am putut abtine! Combinatii, asortari, trinkets and clothes, shoes! Dumnezeule! Shoes!”, printr-un magazin din Bratislava, parcă. Eram în culmea extazului online. 4 like-uri și un teanc de comentarii vag porcoase, mai târziu. Amu sunt selectivă, creativă, mofturoasă și dependentă. Să-mi fie de bine!