Seriale TV cu parfum de secol trecut

Soo, nu am mai scris de ceva vreme şi mă mănâncă degetele. Îmi trebuia un pretext bun şi am găsit unul TV, pe măsura aşteptărilor: Boardwalk Empire (HBO, bineînţeles, 2010 – ). Serialul este o delicatesă: viaţa alambicată, plină de personaje interesante şi de evenimente pe măsură a lui Nucky Thompson, personaj construit pe baza figurii reale, Enoch Lewis „Nucky” Johnson, „păpuşarul” şef din Atlantic City, în perioada prohibiţiei americane. Scorul de 8,9 pe IMDB este pe deplin justificat. Nucky Thompson se conturează prin jocul unuia dintre actorii mei preferaţi, Steve Buscemi, un ciudat al Hollywoodului. Dacă nu vă sună cunoscut numele, sigur o să recunoaşteţi The Big Lebowski (1998) sau Reservoir Dogs (1992). Plus că are experienţă în roluri cu schepsis. Plus că e genial în sine! Este suficient de urât şi de şarmant, încât să îşi fascineze publicul. Umorul lui e subtil şi poate întruchipa eleganţa şi grotescul în aceeaşi măsură. La rândul său, personajul Nucky Thompson mă fascinează. Pe de o parte, se integrează perfect în lumea în care se învârte, e alunecos şi venal. Pe de altă parte, există sclipiri de decenţă. Există o conştiinţă care îşi face datoria şi îl umanizează cât să se facă plăcut. Şi, daaaa, trebuie să vedeţi inclusiv scenele de nuditate şi discrepanţa uriaşă între frumoasele întreţinute, nu foarte deştepte, dar incredibil de senzuale şi animalice, şi femeile isteţe, educate, care încearcă să îşi găsească un punct de stabilitate într-o lume ostilă lor (scena de la petrecerea lui Nucky Thompson din episodul 4, cred , e grăitoare).

Revenind la Boardwalk Empire, la ce vă puteţi aştepta din partea unui astfel de serial? The melting pot of human weaknesses. O veritabilă cetate a pierzaniei electrificată, cu tot ce vă poate trece prin cap: prostituţie, crimă, trafic de influenţă şi de alcool contrafăcut, imoralitate în blană de oaie, plus istoricele motive de dispută şi răzbel – sufragetele şi Ku Klux Klan. E impresionantă acurateţea detaliilor, de la faţadele colorate, împânzite de primele afişe publicitare, până la costumaţiile cu ştaif ale ştabilor şi costumele ţipătoare ale dansatoarelor în barurile de varieteu. Nimic ostentativ în interpretări, multe feţe noi cu potenţial, bogat în referinţe şi colorat pe măsură. Mor după costumele domnilor; după moda feminină a vremii nu m-am omorât niciodată. Sunt niţel cam şleampete pentru gustul meu, dar culoarea şi accesoriile strălucitoare compensează din plin.

Facem câţiva paşi cu aproximativ 40 de ani mai târziu şi dăm peste o altă apariţie proaspătă: Pan Am (ABC, 2011 – ). 7,0 pe IMDB. Scorul e decent; pe ici, pe colo, serialul e uşor siropos, dar se întoarce la nişte vremuri pline de speranţă, cu două războaie mondiale lăsate în urmă şi o întreagă filosofie de consum pentru dependenţii de mâine. Aceeaşi atenţie pentru detaliu, stropul de aventură necesar pentru a menţine trează atenţia privitorilor. Pan Am, cu o savuroasă Christina Ricci în distribuţie, alături de Michael Mosley (dacă vă pare cunoscut, vă spun eu de unde: ultimele 2 sezoane din Scrubs, adică cele două sezoane proaste din Scrubs), Karine Vanasse, o reţetă cu adevărat cosmopolită – frumoasa canadiană, jucând rolul unei franţuzoaice, într-un film 100% american şi alte figuri proaspete. Hmm, am mai zis asta o dată, nu? Se pare că televiziunea americană caută şi promovează figuri proaspete, pe calapoade vechi. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Tonul Pan Am este, în mod evident, mai optimist decât cel al Boardwalk Empire, are şi un pic de spionaj (subţire, cât să vă facă poftă)

Tendinţa televiziunii americane de a se întoarce la trecut, la acele vremuri pline de promisiune, în care totul era posibil în numele istoriei şi a progresului nu e chiar nouă. 2000 şi un pic a cam obosit America şi a determinat-o să se întoarcă la vremuri mai lejere. Madmen (2007 – ), despre care nu prea pot spune multe pentru că încă nu m-am apucat de el, este dovada acestei melancolii. Ştiu că e premiat, mult discutat şi că acţiunea este plasată la începutul anilor ’60. O agenţie de publicitate, dispute, interese, creaţie şi idei. 8,9 puncte pe IMDB deci trebuie să îl văd şi eu. Mi-au alunecat printre degete vreo două episoade şi pare tentant.

Aaa, mai e ceva şi închei. Apropo de restricţii şi melancolii pentru vremuri mai lejere, în TOATE cele trei seriale, se fumează în draci. Toată lumea fumează oriunde, oricând, în maşină, LA BIROU, în baruri, peste tot. Doamnele îşi aprind câte o ţigaretă subţire, ţinută cu delicateţe în portţigaret. Domnilor le atârnă mai tot timpul o ţigară în colţul gurii. Jur că mi se face poftă.

Enjoy!

A.

Publicitate

Televiziunea şi-a sărbătorit premianţii: Emmy 2011

Dacă pentru cinematografie, premiile Oscar sunt momentul în care producătorii, scenariştii, actorii şi restul sufletelelor care mănâncă o pâine în industrie îşi rod degetele cu ochii pe nominalizări şi se bucură de momentul de glorie, pentru televiziune, premiile Emmy sunt momentul distractiv în care gusturile telespectatorilor (sau, după caz, ale abonaţilor pe site-urile de genul vplay, freetvproject, duck tv etc.) sunt confirmate sau infirmate.

Tocmai a avut loc ediţia a 63-a a evenimentului organizat de Academia de Ştiinţe şi Arte în Televiziune.  Jane Lynch a fost delicioasă în postura de gazdă a evenimentului iar invitaţii au fost pe măsură. Mi se pare teribil de distractiv să văd actorii pe scenă glumind, fâstâcindu-se uneori, flirtând şi zâmbind cu gura până la urechi. Hugh Laurie a fost elegant şi adorabil ca de obicei – dragi fani ai lui Dr. House, ţin să vă reamintesc că, în tinereţe, Hugh Laurie practica umorul fenomenal, acel umor englezesc sec şi uşor incitant, alături de Stephen Fry şi Rowan Atkinson.

Revenind la premiile propriu-zise, să ne bucurăm, deci. 😀 Modern Family a primit premiul pentru cel mai bun serial de comedie pe bună dreptate. Ed O’Neil s-a reinventat pentru Modern Family! Bye bye, Al Bundy! Hello, Jay Pritchett! Excelentă interpretare! Umor subtil, lipsit de grosolănie! Prejudecăţi şi cutume urbane tratate cu eleganţă, într-un serial în care fiecare personaj este bine conturat, uman, în care suma defectelor este constantă iar părţile bune îşi au locul. Abordarea cuplului de homosexuali, un savuros buchet de stereotipuri, este şi ea pe măsura aşteptărilor. Vorba producătorilor, Mitchell Pritchett şi Cameron Tucker stârnesc râsul şi stimulează înţelegerea şi toleranţa pe măsură. Despre jocul Sofiei Vergara în rolul nevestei latino-americane, de vârstă mijlocie, numai de bine. Un alt stereotip tratat cu amuzată gingăşie. Modern Family a mai împuşcat premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar (Ty Burell, în rolul nătărălui Phil Dunphy, un împiedicat cu inimă mare), premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar (Julie Bowen, as Claire Dunphy, nevasta nevrotică, ce ţine frâiele unui cămin ca de nebuni, cu un soţ nătărău şi trei copii ce par a fi făcuţi de trei perechi de părinţi diferite).

De Mike and Molly (2010 -) ştiţi? Nu foarte complex, dar user-friendly şi foarte relaxant, serialul i-a adus Melissei McCarthy (Gilmore Girls) un Emmy  pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Intriga e uşor digerabilă şi are potenţial: ea, educatoare, el poliţist. Amândoi se confruntă cu obezitatea, amândoi au un molipsitor simţ al umorului, tipic oamenilor joviali care se confruntă cu propriile complexe. O să vă placă la nebunie sora ciudată a lui Molly, cea niţel uşuratică, care îşi câştigă pâinea machiind morţi, la o casă funerară. Poveştile pe care le spune şi atitudinea aproape macabru de relaxată vizavi de viaţă şi de probleme ei o includ pe lista personajelor mele preferate, în categoria ciudaţilor, alături de omul de serviciu (the Janitor) din Scrubs, Brick Heck (The Middle, un serial care nu este apreciat îndeajuns, dacă mă întrebaţi pe mine) şi, top of the top,  Niles Crane (Frasier, 1993 – 2004), care redefineşte noţiunea de ciudat. 😀 Aaaa, apropo, dacă asta vă stârneşte cumva pofta, creatorul serialului Mike & Molly, Mark Roberts, este şi producător al mult aplaudatului Two and a Half Men, după care nu prea mă omor, recunosc, mai ales în noua versiune, cu Ashton Kutcher. Two and a Half Men înseamnă Charlie Sheen. No Charlie Sheen = None and a Half Men! Trecând peste obiecţiile mele vizavi de serialul construit, în mod vădit, în jurul personajului acum absent, Mark Roberts knows his comedy!

Bineînţeles, şi-a luat şi The Big Bang Theory porţia: premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, în serial de comedie: Jim Parsons as Sheldon Cooper. Emmy-ul lui Parsons nu a fost o surpriză pentru mine, dat fiind faptul că Everyboy loves Sheldon 😀 😀  Se pare, totuşi că am tendinţa de a mă lipi mai cu poftă de personaje secundare, care aşa de frumos cresc de multe ori, în umbra câte unui personaj-isterie-generală. În cazul The Big Bang Theory,  Kunal Nayyar, as Raj Koothrappali, face toţi banii pentru faptul că nu poate vorbi în prezenţa femeilor decât beat şi, atunci, devine îndrăzneţ şi porcos pe alocuri.

V-am ameţit de cap cu comediile aşa că revin la lucruri mai serioase: Madmen a luat a 4-a oară premiul pentru cel mai bun serial de televiziune şi eu tot nu am reuşit să îl văd. Ştiu subiectul, am văzut câteva episoade şi ştiu că a fost foarte bine primit de public şi de critici. Cam atât. Promit să mă corectez rapid. Trebuie să văd Friday Night Lights pentru că mi l-a recomandat o foarte bună prietenă a mea şi pentru că a împuşcat ceva premii Emmy (inclusiv premiul pentru cel mai bun scenariu). Fotbal, majorete, conflicte and all. Cam asta ştiu despre el şi îmi pun cenuşă în cap pentru că l-am judecat aspru, pe nedrept. Mă voi corecta. În mod surprinzător, revelaţia anului, producţia HBO Game of Thrones (cu un ameţitor scor de 9,4 pe IMDB) a primit doar premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar: febleţea mea, Peter Dinklage, pentru Tyrion Lannister. Am aşteptat să se termine primul sezon, să îl pot savura în linişte, până la capăt. A venit momentul!

The Good Wife e genul de serial de cursă lungă, menit să fie produs cel puţin 6 sezoane. Deocamdată, începe al treilea sezon pe 25 septembrie 2011 şi a primit Emmy pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Julianna Margulies, nominalizată în 2010 pentru acelaşi premiu).  Cam venise momentul să îşi completeze colecţia şi să aşeze frumuşel pe raft un Emmy nou şi strălucitor, lângă un Glob de aur, în aceeaşi categorie (2009), şi un Emmy pentru cea mai bună actriţă în rol secundar (ER, 1995). The Good Wife e reţeta perfectă pentru un raft plin de premii: intrigă excelentă, joc actoricesc pe măsură, cazuri interesante în fiecare episod.

Gata, am obosit. Ar mai fi multe de pomenit. Britanicii au făcut valuri anul ăsta!! Trebuie să văd Downtown Abbey (Masterpiece), premiul pentru cea mai bună miniserie/cel mai bun film de televiziune. Şi pe Kate Winslet ţin neapărat să o văd, as Mildred Pierce, în miniseria cu acelaşi nume (premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal).

V-am făcut poftă?

A.