Din Moldova mea citire: amintiri de sfânta Mărie

De la mine din curte se aud trenurile, când trec prin târg. O vreme am trăit cu iluzia că are curtea mea niște excelente proprietăți acustice (vremea aia se întâmpla când eram plod și mi se părea culmea rebeliunii să citesc pe ascuns noaptea și să prind răsăritul trează). Noaptea de vară este cel mai bun mediu de propagare, cu bezna completă (și când zic completă, nu exagerez din rezonuri poetice) și greierii (nu unul, sute, sute! ca în banc) din grădinița de flori, în fața geamului. Trecerea trenului se aude limpede, ca și cum ar fi peste drum, pare interminabilă și aș putea jura că, preț de cele câteva clipe, mă opresc din gândit. Excelent catalizator pentru nimic, aș zice. Între timp, am realizat că târgul e excelent poziționat în raport cu linia ferată și că, practic, trenurile se aud impecabil când trec, oriunde te-ai afla, în miezul de comună, al cărui nume se încheie cu ”Târg” (nu am avut curiozitatea să testez satele vecine, dar nu sunt tentată în mod deosebit). Un mit al copilăriei mele, dus pe apa sâmbetei. Amu, șezând eu ca o floare capitalistă, cu laptopul pe genunchi, și o traducere tâmpită în față (home appliances, such fun!), la mine acasă (acasă din Moldova), de Sfânta Marie, s-a făcut și beznă, a trecut și trenul, am auzit și greierii și a venit și ploaia. E prea liniște pentru capul meu învățat să se prindă cât e ceasul, în somn, după cum trece tramvaiul. Și liniștea asta mi-a făcut loc în minte pentru niște amintiri legate de niște vremuri irepetabile și savuroase în felul lor.

Și, din amintire în amintire, ajung la mitul cu bâlciul. Nu știți mitul cu bâlciul? Păi, treaba stă cam așa: când eram copil, cinșpe august descărcareera unul dintre cele mai tari momente ale anului. Se făceau pregătiri cu vreo săptămână-două înainte, se văruia casa, se făcea curățenie generală (am fost șefă peste geamuri, ani de zile, primind la schimb bani de buzunar și drept de petrecut seara, mai spre după 12, în bâlci). Acum, privind în retrospectivă, mama își scotea pârleala cu vârf și îndesat, dat fiind că două dintre camere aveau geamuri duble și unul dintre seturile de geamuri avea ochiuri mici, cu cercevele de lemn. Să tot freci ochiuri de geam, cântând în gura mare. Se făceau cozonaci (cam 7-8, la o tură de copt), proces însoțit inevitabil de meciul ”mama versus dracii de copii”, care primeau din start câte o bucată de rahat și o mână de miez de nucă, să își astâmpere pofta, dar care erau prinși cu mâinile înfipte în aluat (bun, dulce, crampe, yum yum) și în umplutura cu cacao și nucă. Nu mai știu dacă tartor eram eu sau frate-miu, dar știu că ne ieșea planul de fiecare dată și alergam chirăind când eram prinși și mustrați scurt, printre dinți, de săraca mama, care avea o mie și o sută de lucruri pe cap, plus doi draci mici de păzit. Se tăiau zburătoare numai bune de rumenit, se făceau sarmale, rasoluri (de alea cum trebuie, cu pojghiță de grăsime aurie, nu limpezi ca supele muntenești), salate cu limba răsucită (de boeuf, pardon) și alte asemenea, numai bune de pus la cale o indigestie urmată de 100% inerție, preț de câteva ore.

Venea cinșpele, ăi mari se bucurau de masa pusă, rudele venite și pileala implicită (deh, doar moldovenii se respectă, nicio masă festivă fără păhărel, pupături zgomotoase și sămânță de ceartă). Noi, piticaniile, așteptam cu ochii și urechile serile, pe 13, 14 și 15 august. Când se făcea întuneric, o tundeam în haite la bâlci și ajungeam acasă rupți de oboseală. Ieșirea oficială era pe 15 ziua, dar, în afara prostiilor dulci pe care insistam să le băgăm în noi (anumite obiceiuri proaste se perpetuează din generație în generație, fără doar și poate), ieșirea cu părinții era plictisitoare și agasantă. Eram îmbrăcați frumos, ne bătea soarele în cap, stăteam atârnați de mâna unuia dintre părinți și așteptam nerăbdători să scăpăm de momentele în care adulții se strângeau ciotcă și pălăvrăgeau minute în șir. Târgul se umplea ochi de lume, familii întregi ieșite la plimbare, copii de la oraș, veniți la bunici, pendulând în jurul celor bătrâni, cu ochii după câte o trăznaie, babele și moșii, adunați la bârfă, urmărit și radiografiat lumea.

Ziua era necesară și scorțoasă, dar seara, he he, seara era momentul magic, când, după rugăminți și promisiuni de bună purtare, eram lăsați ”liberi” să hălăduim, să ne holbăm la zecile de lumini și să ne dăm în lanțuri, schilift (pe umbrelele zburătoare scria ”sky lift”, dar schilift i s-a zis, schilift a rămas) și în mașinuțe care se lovesc, să căscăm gura la cei mari care se dădeau peste cap, în bărci, și nu cădeau niciodată. Eram așa de emoționați de momentul de libertate, încât nu reușeam, uneori, să ne bucurăm pe deplin. Ați văzut copii atât de bucuroși și de emoționați încât îi bușește plânsul? Cam așa de zăluzi eram noi, scăpați de acasă. Ca să nu mai zic ce imagine romanțată aveam în mintea mea de copil despre oamenii cu bâlciul. Mi se părea culmea aventurii să umbli cu lanțurile din loc în loc și să trăiești ca un nomad.

Am ajuns acasă şi de sânta Mărie, anul ăsta, pentru prima oară în muultă vreme. Am redescoperit un târg relativ gol, copii puțini, oameni și mai puțini, despre bâlci mi s-a zis cu dezamăgire că e o ”țigăneală, cu mici și bere”, iar lanțurile nu au mai venit (zice-se că, acum mulți ani, unii au zburat din lanț cu scaun cu tot, în lanul de porumb din vecinătate, la un moment dat). Atmosfera de sărbătoare nu prea mai există, cozonaci se cumpără de la patiseria nevestei fostului primar (a doua, despre care târgul a avut un milion de lucruri de zis – apropo de babele și moșii de mai sus – după care a realizat că nu are nevoie de nicio exorcizare și muncește pe rupte). Am văzut câteva grupuri micuțe, prin parcul de la blocuri (unde înainte era cel mai tare derdeluș pentru care am mâncat eu papară ierni la rând, că terminam orele la 2 și ajungeam acasă la 6, udă și înghețată). Fără festin, fără scorțoșenie și haine noi (hainele noi, de sfânta Mărie, sunt un must).

Am mai zis-o și altă dată și o zic din nou: când voi avea copii, va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că episoadele memorabile (augmentate de ochii mei de plod plin de imaginație) ale copilăriei mele nu vor fi și episoadele memorabile ale copilăriei lor și că va trebui să casc ochii și să ofer discret momente la care să se întoarcă adulți, când sunt sătui, presați și obosiți (vă zic altă dată povestea cu Moș Crăciun și cu iepurașul de Paște). Tocmai trece un tren.

P.S. Apropo de recreat momente memorabile ale copilăriei, am un prieten despre care, dacă nu l-aș cunoaște mai bine, aș crede că suferă de dedublare de personalitate. Când trece de plăcuța cu ”Farewell comuna X”, omul este un adult responsabil, cu o meserie responsabilă, solicitantă și sobră, până la coate. Când se întoarce acasă, în scurtele vacanțe, revarsă tone de energie în a fi copilăros, alintat și a-și croi tot soiul de aventuri care-i amintesc de cât de tare a fost copilăria lui, bătând geambura cu o gașcă mare și zbanghie (pe care o invidiam, pentru că nu locuiam pe aceeași stradă și mama nu mă lasa seara, că e periculos și tre să fiu în raza vizuală și ratam o groază de tâmpenii, la care aș fi vrut să iau parte).

 

Sursa foto: Huși.info

Moldova cea cu gust de toamnă

Am ajuns acasă (undeva, în coadă de Vrancea), de câteva ore, şi mi-a ieşit toamna în cale. Moldova mea de toamnă e roşcată cu pistrui de gutuie (puse pe ziare, în încăperi răcoroase) şi blondă aurie, de coceni strânşi şi mirişte secerată. Abia când s-a lăsat întunericul, m-am îndurat să iau aroma cu mine în casă şi să deschid laptopul. Povesteam acum ceva vreme despre cât mi-e de drag mie Bucureştiul şi cât de frumos e oraşul când se lasă privit. Moldova mea de toamnă e purtătoarea amintirilor mele bune de copil, cea cu miros de struguri fragă (câţi dintre voi ştiu ce înseamnă, la moldoveni, strugurii fragă?). Toamna, cu frigul aburind de dimineaţă, când mă trimitea mama la şcoală, cu amărâta de salopetă tricotată, pe sub uniformă, şi cu momentul nelipsit, pe care îl uram – culesul de struguri – pentru că noi, copiii, trebuia să culegem bobiţele scuturate.

Târgul meu părea sau era mai vesel când eram eu copil. Era plin de copii ca mine, care acum sunt adulţi emigranţi. Îşi renovează apartamentele, îşi  ridică case, se căsătoresc şi îşi botează copii aici. Apoi, se întorc la muncă, majoritatea în Italia. Probabil, peste vreo 5-10 ani, când se va întoarce generaţia mea, cu copii cu tot, târgul va fi din nou vesel. Dacă se va întoarce. În târgul moldovenesc al copilăriei mele, toţi copii se strângeau pe derdeluşul de la blocuri. Eram zeci de copii strânşi, cu sănii, sau direct pe salopetele de fâş (urmau celor tricotate, de toamnă). Uneori, când plecam de la şcoală la ora 1, să zicem, pe la 5, apăreau mamele îngrijorate şi ne recuperau la căldură. Nu aveau ce să chelfănească la noi, eram îngheţaţi bocnă, uzi până la genunchi şi coate, îmbujoraţi şi flămânzi.

În târgul copilăresc al mamei mele, existau doi fraţi evrei, cofetari, care strângeau puştimea din târg la ferestrele magazinului lor şi le dădeau pofticioşilor „rebuturile”, adică biscuiţii, turta dulce, prăjiturile fără aspect comercial, ciunţite. Iepuraşi fără urechi şi caramele lipite între ele, toate proaspete şi bune, atât de bune încât copiii nu mai ţineau cont de micile erori estetice. Ăi mai cuminţi aveau privilegiul de a linge tigăile şi lingurile de ciocolată, cacao, creme, înainte de a fi spălate. Mama se număra printre ei.

În târgul moldovenesc al copilăriilor noastre, pe 15 iunie, mamele se strângeau cu religiozitate la şcoală, îşi pupau odraslele care tocmai primiseră coroniţele confecţionate acasă şi le dădeau drumul la joacă, cu umbra îngrijorării că vara e lungă şi avem tot timpul să ne sălbăticim şi să facem pozne pe măsură. Pornisem de la toamna târgului moldovenesc al copilăriei mele  şi mi-amintesc că, în fiecare an, mă încânta prima zi de şcoală pentru noul pe care îl aducea: uniforma nouă (al cărei şorţuleţ trebuia schimbat din două în două luni pentru că îl scămoşam), guleraşul apretat şi călcat de mama, ghiozdanul, penarul, copertele noi – cele albastre cu buzunar pentru etichetă erau preferatele mele. Abia adormeam cu o seară înainte de prima zi de şcoală, iar dimineaţa eram cu ochii pe pereţi, de nerăbdare să le scot la plimbare.

Pentru copiii mei, nu va exista târgul moldovenesc al copilăriei lor. Voi avea de lucru de două ori mai mult, să le creez un spaţiu mitic al copilăriei lor, în care să le înflorească imaginaţia şi din care să îşi tragă pofta adultă de a-şi retrăi copilăria, din când în când. Îi voi plimba măcar toamna, prin Moldova cea roşcată şi blondă şi parfumată şi sărăcită şi singuratică. Chit că vor fi „copiii de la oraş” (ce sursă de comentarii, răutăţi  şi invidii erau copiii de la oraş pentru noi), le voi da ocazia să respire, din când în când, o gură de aer cu aromă de gutui şi de frunze arse.

A.

Notă: În prima imagine, vă priveşte senin bunicul meu, un moldovean sfătos, cu fix 30 de ani de muncă în spate şi zeci de poveşti, pilde şi păreri năstruşnice. Mulţumesc, Alecu (http://alexboros.tumblr.com/), pentru prelucrarea ei. A doua imagine a fost preluată de pe http://www.albumdefamilie.ro/poze/toamna-in-dulcele-stil-moldovenesc-poza-8-30289/ şi îmi scot pălăria în faţa fotografului, pentru senzaţia genială pe care mi-a lăsat-o această fotografie.