La mulţi ani, Alan Alda! Despre comedia care a făcut istorie

Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese, mi s-a spus. And they were wrong. I’m back (again), după o perioadă bună de timp, în care mi-am pus creierul la muncă, aici, în fiecare sâmbătă, cu (aproximativă) religiozitate. Mi s-a făcut dor de acoladele mele, aşa că, am revenit. Un pic de ironie ici, un pic de curiozitate colo şi comedie, tată. Fără umor, ne papă pe pâine integrală (că tot se poartă) capitalismul sucit, românesc, Biserica Ortodoxă Română, Fiscul şi our significant others.

Trecând la lucruri mai „serioase”, la mulţi ani, Alan Alda! La mulţi ani, maestre! Iertaţi-mi clişeul, dar nu-mi vine în minte niciun cuvânt care să aproximeze respectul pentru omul care a schimbat cursul comediei americane, dându-i substanţă: the one and only Hawkeye Pierce! Paranteză relevantă: în timp ce lucrez pe acest articol despre serialul care a scris istorie, ascult pe HBO House of Lies (Showtime, 2011 – ) şi mă gândesc cât de mult a evoluat zona serialelor de comedie americane, de la producţiile de familie, gen The Brady Bunch, Bewitched şi The Partridge Family, până la formulele muuult mai sofisticate şi mai bine ancorate în haosul economic şi social al ultimilor ani: House of Lies, Modern Family, Middle, cu versiunile duse la extrem Californication şi Weeds. Îmi e greu să păstrez tonul detaşat pentru că am în continuare o slăbiciune pentru SUA, un paradox fenomenal, amestec de puritanism moştenit şi păstrat cu sfinţenie în cele câteva sute de ani de istorie şi libertinaj progresist, genialitate şi ignoranţă.

Revenind la momentul în care televiziunea americană a bătut din picior şi a produs magie, ieri, Alan Alda a împlinit 77 de MASHani. Câteva cifre interesante: M.A.S.H. a însemnat 11 sezoane, turnate între 1972 şi ianuarie 1983. 251 de episoade, 11 personaje de cursă lungă, construite impecabil, tridimensionale, şi aproximativ 80 de milioane de telespectatori care au urmărit episodul final. Nu cred că are rost să vă umplu capul cu personajele mele preferate (Hawkeye Pierce, the obvious choice, „Trapper” John McIntyre & Sherman T. Potter), dar vă voi spune că, în industria de film americană, comedia a fost revoluţionată de M.A.S.H. S-a trecut de la umorul facil, uşor de digerat de the average Joe and his family, la umorul cu fundal solid, amar de multe ori (cel puţin, în ultimele 3 sezoane, când personajele, nu actorii, obosesc de război, iar ironia a trecut de multă vreme pragul sarcasmului), dar se întâmplă un lucru nou şi fascinant: personajele capătă forme. Sunt vii şi umane şi, ce mi s-a părut extraordinar, sunt construite cu minuţiozitate (inclusiv personajele-suport: părintele Mulcahy, celebrul Radar O’Reilly ori savurosul Maxwell Q. Klinger, care îşi petrece mai bine de jumătate din război, îmbrăcat în femeie, încercând cu disperare să treacă drept nebun, pentru a scăpa de armată).

Îmi amintesc că, în 2001, actorii se reuniseră şi rememorau perioada glorioasă a M.A.S.H.-ului. Mi-a rămas în minte faptul că aceştia povesteau cu mândrie cum primiseră scrisori de la medici şi asistente care trăiseră adevărata experienţă a războiului din Coreea, scrisori în care le mulţumeau pentru acurateţea şi sensibilitatea cu care redaseră atmosfera unei unităţi medicale mobile, cu tot cu crize, suferinţă şi defulări (farsă după farsă, câte a putut să îndure bietul Frank „Ferret Face” Burns).

alanaldaUnul dintre indicatorii faptului că M.A.S.H. a fost un punct de cotitură pentru comedia americană e taman faptul că primul sezon avusese o audienţă atât de slabă, încât producătorii se întrebau ce pot face cu astfel de material. Publicul nu se aştepta ca umorul să fie solicitant, iar noua producţie TV ridicase miza dincolo de simplul amuzament al boborului. Într-un final, riscul a fost asumat, iar Alan Alda a petrecut 11 ani într-un rol care i-a marcat cariera de actor. După M.A.S.H., lucrurile s-au schimbat destul de mult, mai ales în perioada nebună, aproximativ începutul anilor ’90, când comedia de situaţie a explodat: Friends, Seinfeld, Frasier (spin-off al altui serial de comedie în mare vogă, în anii ’80, Cheers, în care joacă un foaarte tânăr Woody Harrelson, pe vremea când nu îşi descoperise vocaţia de psihopat). America renunţase la imaginea familiei perfecte (niţel ariene, if you ask me) şi îşi punea probleme legate de evoluţia rapidă a societăţii, de păcatele şi frustrările indivizilor şi de tabuurile vieţii de familie (în 1987, Married with Children scoatea as după as din mânecă: ironie fină, autoironie crasă, vulgaritate, subtilităţi neaşteptate, instituţia căsătoriei deconstruită în cel mai barbar mod posibil).

Comedia americană, aşa cum o ştim, s-a născut din realismul teatrului de război din Uijeongbu, Coreea de Sud. Acela a fost punctul în care viaţa privită în ochi şi articulată în testicule a devenit punctul principal de atracţie al comediei. Între timp, scenariile au devenit din ce în ce mai rafinate, iar personajele au ţinut pasul cu realitatea vremurilor în care trăim. De la cinicul Marty Kaan (House of Lies), epitomul minciunii profesioniste, cu o fărâmă de suflet bine ascunsă, până la flegmaticul Jay Pritchett  (ironic şi subtil, dar, în esenţă, dispus să  îşi înţeleagă şi să îşi accepte familia colorată şi multietnică), comedia americană a crescut mare şi a învăţat ce înseamnă autoironia (plecăciuni Juliei Louis-Dreyfuss, pentru VEEP). Mulţumim, Alan Alda!

A.

Surse foto: http://www.usatoday.net, http://www.pbs.org

Publicitate

Seriale TV cu parfum de secol trecut

Soo, nu am mai scris de ceva vreme şi mă mănâncă degetele. Îmi trebuia un pretext bun şi am găsit unul TV, pe măsura aşteptărilor: Boardwalk Empire (HBO, bineînţeles, 2010 – ). Serialul este o delicatesă: viaţa alambicată, plină de personaje interesante şi de evenimente pe măsură a lui Nucky Thompson, personaj construit pe baza figurii reale, Enoch Lewis „Nucky” Johnson, „păpuşarul” şef din Atlantic City, în perioada prohibiţiei americane. Scorul de 8,9 pe IMDB este pe deplin justificat. Nucky Thompson se conturează prin jocul unuia dintre actorii mei preferaţi, Steve Buscemi, un ciudat al Hollywoodului. Dacă nu vă sună cunoscut numele, sigur o să recunoaşteţi The Big Lebowski (1998) sau Reservoir Dogs (1992). Plus că are experienţă în roluri cu schepsis. Plus că e genial în sine! Este suficient de urât şi de şarmant, încât să îşi fascineze publicul. Umorul lui e subtil şi poate întruchipa eleganţa şi grotescul în aceeaşi măsură. La rândul său, personajul Nucky Thompson mă fascinează. Pe de o parte, se integrează perfect în lumea în care se învârte, e alunecos şi venal. Pe de altă parte, există sclipiri de decenţă. Există o conştiinţă care îşi face datoria şi îl umanizează cât să se facă plăcut. Şi, daaaa, trebuie să vedeţi inclusiv scenele de nuditate şi discrepanţa uriaşă între frumoasele întreţinute, nu foarte deştepte, dar incredibil de senzuale şi animalice, şi femeile isteţe, educate, care încearcă să îşi găsească un punct de stabilitate într-o lume ostilă lor (scena de la petrecerea lui Nucky Thompson din episodul 4, cred , e grăitoare).

Revenind la Boardwalk Empire, la ce vă puteţi aştepta din partea unui astfel de serial? The melting pot of human weaknesses. O veritabilă cetate a pierzaniei electrificată, cu tot ce vă poate trece prin cap: prostituţie, crimă, trafic de influenţă şi de alcool contrafăcut, imoralitate în blană de oaie, plus istoricele motive de dispută şi răzbel – sufragetele şi Ku Klux Klan. E impresionantă acurateţea detaliilor, de la faţadele colorate, împânzite de primele afişe publicitare, până la costumaţiile cu ştaif ale ştabilor şi costumele ţipătoare ale dansatoarelor în barurile de varieteu. Nimic ostentativ în interpretări, multe feţe noi cu potenţial, bogat în referinţe şi colorat pe măsură. Mor după costumele domnilor; după moda feminină a vremii nu m-am omorât niciodată. Sunt niţel cam şleampete pentru gustul meu, dar culoarea şi accesoriile strălucitoare compensează din plin.

Facem câţiva paşi cu aproximativ 40 de ani mai târziu şi dăm peste o altă apariţie proaspătă: Pan Am (ABC, 2011 – ). 7,0 pe IMDB. Scorul e decent; pe ici, pe colo, serialul e uşor siropos, dar se întoarce la nişte vremuri pline de speranţă, cu două războaie mondiale lăsate în urmă şi o întreagă filosofie de consum pentru dependenţii de mâine. Aceeaşi atenţie pentru detaliu, stropul de aventură necesar pentru a menţine trează atenţia privitorilor. Pan Am, cu o savuroasă Christina Ricci în distribuţie, alături de Michael Mosley (dacă vă pare cunoscut, vă spun eu de unde: ultimele 2 sezoane din Scrubs, adică cele două sezoane proaste din Scrubs), Karine Vanasse, o reţetă cu adevărat cosmopolită – frumoasa canadiană, jucând rolul unei franţuzoaice, într-un film 100% american şi alte figuri proaspete. Hmm, am mai zis asta o dată, nu? Se pare că televiziunea americană caută şi promovează figuri proaspete, pe calapoade vechi. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Tonul Pan Am este, în mod evident, mai optimist decât cel al Boardwalk Empire, are şi un pic de spionaj (subţire, cât să vă facă poftă)

Tendinţa televiziunii americane de a se întoarce la trecut, la acele vremuri pline de promisiune, în care totul era posibil în numele istoriei şi a progresului nu e chiar nouă. 2000 şi un pic a cam obosit America şi a determinat-o să se întoarcă la vremuri mai lejere. Madmen (2007 – ), despre care nu prea pot spune multe pentru că încă nu m-am apucat de el, este dovada acestei melancolii. Ştiu că e premiat, mult discutat şi că acţiunea este plasată la începutul anilor ’60. O agenţie de publicitate, dispute, interese, creaţie şi idei. 8,9 puncte pe IMDB deci trebuie să îl văd şi eu. Mi-au alunecat printre degete vreo două episoade şi pare tentant.

Aaa, mai e ceva şi închei. Apropo de restricţii şi melancolii pentru vremuri mai lejere, în TOATE cele trei seriale, se fumează în draci. Toată lumea fumează oriunde, oricând, în maşină, LA BIROU, în baruri, peste tot. Doamnele îşi aprind câte o ţigaretă subţire, ţinută cu delicateţe în portţigaret. Domnilor le atârnă mai tot timpul o ţigară în colţul gurii. Jur că mi se face poftă.

Enjoy!

A.