M-am întors. Canicula mă tâmpeşte şi îmi topeşte creierul, aşa că am luat o pauză, dar m-am întors. A venit toamna şi, odată cu ea, a revenit şi cheful meu de viaţă.
Am început săptămâna cu stil, având ocazia de a-mi lustrui gusturile, cu două revelaţii: Woody Allen şi Kelsey Grammer. Woody
Allen e ca ardeiul iute – ori eşti înnebunit după el, ori te arde pe gât şi te îneci până te învineţeşti. Până acum, nu l-am putut înghiţi. Mi se părea intrusiv şi haotic. Există multe feluri de haos, unele pe care le înghit cu mai multă plăcere (cum e Quentin Tarantino) şi unele pe care le-am iubit din prima secundă. Woody Allen, deşi îi recunosc în mod obiectiv valoarea, mi-a generat întotdeauna un fel de nelinişte uşor nevrotică, motiv pentru care l-am evitat cu eleganţă. Până luni seară, la To Rome with Love (2012), când acest Sergiu Nicolaescu al cinematografiei americane (scenarist, regizor şi actor în propriul film) mi-a atins coarda sensibiă: gustul pentru ironie. Permiteţi-mi să fiu clară: ştiu că ironia şi autoironia sunt arme puternice şi bine folosite de Woody Allen, dar avea obiceiul ăsta prost de a le îmbrăca totul în zgomot mult, haotic şi îmi pierea brusc cheful. To Rome with Love mi-a adus aminte destul de mult de Visul unei nopţi de vară al lui Shakespeare, de la utilizarea decorului (spaţiul citadin, de această dată), până la satira absolut delicioasă, ce se naşte din dislocarea personajelor: jocurile mele preferate pe baza unui personaj sunt cel cu tânăra şi aparent naiva nevastă, rătăcită pe străzile Romei şi cel cu Leopoldo Pisanello (Roberto Benigni), funcţionarul insignifiant care se trezeşte într-o dimineaţă celebru, fără niciun motiv aparent, celebritate care îl copleşeşte şi îl pune în situaţii ridicole. Penelope Cruz în rol de prostituată este fantastică, iar italiana ei, impecabilă. Am salutat şi faptul că Woody Allen a oferit unor feţe proaspete ocazia de a prinde rădăcini în memoria colectivă a cinefililor: adorabila Ellen Page (Juno), cu un chip ciudat şi stilul uşor nesigur, Jesse Eisenberg (The Social Network), pentru care am o slăbiciune şi aştept să crească mare şi neobişnuit, aşa cum mă aştept să se întâmple, Alison Pill, al cărei rol nu străluceşte pe măsura zâmbetului (îmi place mult mai mult varianta nevrotică şi devotată, din Newsroom) şi Greta Gerwig.
To Rome with Love este o ciudăţenie, cu cadre largi şi tulburi pe alocuri, în care Woody Allen se joacă şi îşi joacă rolul etern nevrotic, cu un zâmbet ştrengar în colţul gurii. Ironia curge în valuri şi te pocneşte din când în când după ceafă: producătorul muzical ieşit la pensie (Woody Allen), obsedat de faptul că viaţa i s-a terminat odată cu cariera, îl descoperă pe antreprenorul italian de pompe funebre (interpretat de tenorul Fabio Armiliato), a cărui voce incredibilă prinde viaţă doar în duş, motiv pentru care punerea în scenă a operei Paiaţe devine o problemă. Descoperiţi singuri ce se întâmplă mai departe.
A doua revelaţie a săptămânii este un actor al cărui personaj de căpătâi m-a scos din minţi preţ de 22 de sezoane (11 de Cheers – 1982-1993 şi 11 de Frasier – 1993 – 2004). Frasier Crane, un nume sinomin cu snobismul în formă pură, preţios şi pompos, un individ pe care l-am tolerat de dragul celorlalte personaje, o bună parte savuroase. După mai bine de 20 de ani de întruchipare a unui singur personaj, nu m-aş fi aşteptat la o transformare atât de reuşită, cum e cea pe care am văzut-o în Boss (2011 – ). Personajul central al serialului este Tom Kane, primarul oraşului Chicago, care are de înfruntat atât păienjenişul de intrigi politice, cu forţa şi agilitatea unui cap de familie mafiotă (maşinaţiuni, intrigi, câte un cadavru „accidental” pe ici, pe colo şi, bineînţeles, interese interdependente cât cuprinde), cât şi nou-descoperita boală degenerativă, Lewy Body, care îi afectează percepţia, abilităţile motorii şi, din când în când, judecata. Kelsey Grammer scapă de accentul britanic fals şi iritant, renunţă la artificiile actoriceşti şi îşi îmbrăţişează noul rol cu patos. Kelsey Grammer este Tom Kane, de parcă Fraser Crane nu ar fi existat niciodată. Serialul a ajuns la al doilea sezon, a primit deja un Glob de Aur pentru cel mai bun serial şi se pare că are suficientă vână pentru a apărea în continuare. In other words, Tom Kane has enough balls to last on TV. 😀
Mi-a atras atenţia Kathleen Robertson, as Kitty O’Neil, care a luat un rol oarecum insignifiant în virtutea scenariului şi l-a transformat într-o apariţie indispensabilă (dovadă faptul că deşi îşi pierde poziţia iniţială în firul epic, îşi păstrează prezenţa în sezonul al 2-lea).
Apropo de asta, de actori care se transformă radical de la un rol la altul, faţă de actori care îşi joacă cu stil propria partitură, l-am văzut şi pe Alec Baldwin în To Rome with Love şi mi-am amintit de faptul că Alec Baldwin îl va juca întotdeauna pe … Alec Baldwin. Carismatic, acid pe ici pe colo, acelaşi zâmbet de pisică de Chesire, în mai toate producţiile, de ani de zile: 30 Rock, It’s Complicated, To Rome with Love. Am o curiozitate pe care o voi satisface în weekend, sper, de a scormoni prin filme vechi, să văd dacă mutra de cotoi s-a instalat cu vârsta.
Data viitoare, vă povestesc despre Zogru, Doina Ruşti şi literatură numai bună pentru devorat. Între timp, ochii mari: pe 14 septembrie, cinematografele din Bucureşti găzduiesc Noaptea albă a filmului românesc. Am pus deja ochii pe Despre oameni şi şoareci, în regia lui Tudor Giurgiu, iar coşul de filme româneşti e plin.
Good to be back.
A.
sursa foto (Kelsey Grammer): http://boxofficebuz.com/
sursa foto (To Rome with Love): http://collider.com/
Banciu scrie 