De ce merită Christoph Waltz al doilea Oscar, pentru un Quentin Tarantino

Încep simplu: în 2010, la 54 de ani, actorul austriac, de naţionalitate germană, Christoph Waltz a primit premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul care a stârnit puseuri de tensiune în sala de cinema: Colonelul Hans Landa (Inglorious Basterds, 2009). După aproape 100 de producţii în Europa, Christoph Waltz a pus piciorul în industria de film americană (această maşinărie gigantică de film) şi, alături de unul dintre cei mai coloraţi regizori/scenarişti/producători ai Hollywoodului, Quentin Tarantino, a creat un rol pe care memoria mea nu prea are şanse să îl şteargă: cel al ofiţerului nazist psihopat, care îşi savurează crimele cu aceeaşi meticulozitate cu care îşi bea paharul de lapte, conştient că sub podeaua casei se ascund evrei îngroziţi. Mi-amintesc că un impact asemănător l-a avut asupra mea Anthony Hopkins, as Hannibal Lecter, în Tăcerea Mieilor (t.o The Silence of the Lambs, 1991). Actori în roluri de psihopaţi am mai văzut. Actori în roluri de psihopaţi, care să mă bântuie ani de zile, mai rar.

Revenind, a fost nevoie de un Quentin Tarantino, care se joacă de-a filmele şi se mai plimbă şi prin faţa camerei, când are chef, să aducă la Hollywood un actor atât de subtil şi de bine dozat. M-am temut pentru o clipă că Inglorious Basterds va fi un moment singular de glorie actoricească, pentru un actor a cărui zonă de confort era cinematografia europeană şi care risca să rămână blocat în registrul eternului villain cu sclipiri de nebunie şi de geniu. Temerile mele au fost nefondate pentru că Waltz a salvat cât decât pielea producţiei Water for Elephants (2011) şi m-a câştigat cu savuroasa interpretare din Carnage (2011), în care i-am descoperit umorul şi i-am adorat accentul.

django-unchained-670308lApoi, Christoph Waltz a dat lovitura. Sau Quentin Tarantino a dat lovitura, distribuindu-l din nou pe Waltz într-un film pe care dacă aş fi silită să îl etichetez, m-aş limita la best freak show ever. Aşteptările mele din partea Django Unchained (2012) fuseseră mari, în primul rând datorită distribuţiei halucinante: Leonardo DiCaprio (copilul minune al Hollywoodului, care nu m-a dezamăgit), Jamie Foxx (binemeritat Oscar pentru Ray, 2004), Samuel L. Jackson (pe care nu l-am recunoscut iniţial şi care a spart tiparul poliţistului dur, cu rolul celui mai detestabil negru din cultura mea cinematografică), plus adorabila Kerry Washington (o ştiţi din Scandal, un serial prezidenţial acceptabil, din categoria serialelor de cursă lungă). Django Unchained a fost filmul în timpul căruia nu m-am uitat nici măcar o dată la ceas şi nu am căscat a plictiseală, aproape trei ore.

Genială ideea lui Tarantino de a păstra meticulozitatea şi sângele rece, trecând la polul opus cu personajul Dr. King Schultz. Imaginaţi-vă un personaj pozitiv, cu aceleaşi gesturi sigure, acelaşi sânge rece şi, aparent, acelaşi calcul detaşat, în privinţa vieţilor umane. Waltz mi-a stârnit hohote de râs şi mi-a smuls oftat după oftat, dezvăluindu-se treptat, uman şi raţional, în universul dezumanizant al Sudului american, pre-război de secesiune. Parteneriatul cu Jamie Foxx, as Django (the one in ten thousand), marcat pe alocuri de puternice tonuri hollywoodiene, plus realismul parodic vizavi de aberantele pretenţii de superioritate rasială ale albilor din sudul Statelor Unite, plus scăpările demente ale lui Tarantino (nici Django Unchained nu e lipsit de scenele sângeroase, copleşitoare) au ca rezultat the best freak show ever, pe care îl pomeneam mai sus.

Rolul lui King Schultz ar fi putut fi scăpat lesne de sub control, dar Waltz s-a ferit cu dibăcie de clişeul cinematografic, Waltzoferind mostre bine dozate de umanitate, impulsivitate şi omniscienţă. Este fenomenală scena de deschidere, în care personajul se prezintă simplu şi elegant, într-o engleză mult prea bine articulată şi prea corectă,  pentru negustorii de sclavi cu care se poartă conversaţia:

Calm yourselves, gentlemen, I mean you no harm.  I’m Dr. King Schultz, and this is my horse Fritz”.

My good man, did you simply get carried away with your dramatic gesture, or are you pointing your weapon at me with lethal intention?”  Urmat de o scenă sângeroasă, marca Tarantino.

Engleza corectă şi manierele impecabile, pe care le păstrează intacte până în ultima clipă, contrastează puternic cu ocupaţia sângeroasă şi situaţiile ameţitoare în care intră, cu calmul unui funcţionar public, într-o zi relaxată. Nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de simplitatea abordării, de zâmbetul cuceritor al unui vânător german de recompense, al cărui seif este măseaua gigantică, bălăngănindu-se deasupra căruţei-vagon (nici nu ştiu cum să o numesc), pe un arc uriaş. Pot doar să îmi scot pălăria în faţa unui actor a cărui tehnică este impecabilă şi care, în mod fascinant, adaugă appeal rolurilor sale, indiferent cât de detestabile sunt prin natura personajelor.

Vin Oscarurile în curând. Christoph Waltz este nominalizat în categoria cel mai bun actor în rol secundar şi, deşi concurenţa e serioasă (Alan Arkin, Robert De Niro, Philip Seymour Hoffman, Tommy Lee Jones), nu văd altă posibilitate decât aceea ca premiul să ajungă în mâinile lui Waltz, a doua oară, tot pentru un Quentin Tarantino. Pentru că merită.

 A.

Surse foto, aici şi aici

Anunțuri

3 gânduri despre “De ce merită Christoph Waltz al doilea Oscar, pentru un Quentin Tarantino

  1. Cu siguranță Waltz este unul dintre cei mai apreciați și talentați actori, iar rolurile din Inglorious Basterds sau Django sunt, după cum s-a prezentat mai sus, emblematice. Congrats pentru post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s